Literatura de azi
Considerat drept cel mai mare poet erudit, după Norwid, Leopold Staff (14 noiembrie1878 – 31 mai 1957) a creat cicluri de poezii închinate monumentelor culturii antice și culturii italiene: ciclul Iubirea în statui din volumul Ramura înfloritoare, Pe urmele piciorului antic, din volumul Surâsul orelor și Tripticul artei italiene, din volumul Copacii înalți şi a privit toate problemele omenești, inclusiv raporturile cu Natura prin prisma Culturii, prin cunoștințele sale de Literatură, de Pictură și de modificare permanentă a convențiilor din acestea.*
(imagine de pe portliteracki.pl)
VINE LA MINE, NOAPTEA
Vine la mine, noaptea şi-n braţe mă ia
Mi-e cald şi mi-e bine, dar nu ştiu cine-i ea…
Îmi spune că sub ceruri sînt împletite defilee
În care doar o talpă pură fărîmă curcubee;
Că în pustiu stîncos e linişte atît de-adîncă
De-auzi cum roca-nfierbîntată respiră soare încă;
Că printre arbori vii şi rădăcini golaşe
Se odihnesc comori de aur, bijuterii gingaşe;
Că apele sînt moarte sub plăpumi verzi-aprinse
În văgăuni de codru de viscol neatinse;
Că-n noapte, pe-ntuneric, în turbării de veacuri
Sclipeşte-o flam-albastră ca fulgerul pe lacuri:
Că nu se dăltuieşte totul din tainic şi frumos
Şi sufletul hălăduie-n amurgul gri-lăptos.
Cu şoapta-i mă adoarme, cearşafu-n sîn mă ia
Mi-e cald si mi-e bine… tot nu ştiu cine-i ea.
***
RUGĂCIUNE
Apără, Doamne, a sufletului soartă
De tălpile duşmane şi de cenuşa moartă,
Ca-n Ultima Vecernie, la Sf. Petru-n poartă,
Să-i simt balsamul proaspăt, aroma ne-ntrupată.
Şi fie ca la capăt, pe crucea adormirii,
Nici soarele să nu-l văd pe amurgul nemuririi,
Credinţa doar şi Maica noastr-ndurerată
Mi-arate depărtarea, cu zorii noi în poartă.
***
COPACUL UCIS
Din pădurile mele-ntunecate am ales copacul mai tăcut,
L-am îndrăgit pe cel mai trist şi din elastice ţesut:
Un mesteacăn care nu vibra în viscole nebune,
Întotdeauna mut, deşi vîntul pulpana-n el şi-o pune.
Pe toţi îi cunoşteam cu freamăt lăcrimos
Acesta, unu singur, secretul nu şi-a scos…
În van a sa tristeţe se înfăşoară-n gînduri
Că sufletul e mort într-însul, e gata copt de scînduri.
Un viscol să-l trezească natura tot nu-i dete…
Mînia creşte-n mine… L-am prins nebun de plete
Şi-am tras să scot măcar un plînset, să geamă pe-ndelete…
Tăcea… Cu gîndul meu sălbatec şi forţe însutite
L-am rupt… Cu palma l-am izbit în iarbă…
Nu mi-a deschis secretul… Iar viscolul întreabă…
(Traduceri de Alexandru G. Şerban)
(foto cover: nwradu.ro)
*sursa: wikipedia
