„Nu mă uita”

A fost numită, în poeziile lui Eminescu, ”îngerul blond”, iar în alte scrieri i s-a spus ”Bălăuca’‘. Muză a lui Eminescu în cele mai multe dintre poeziile de dragoste, numele poetei se leagă pentru totdeauna de numele poetului național.

Veronica Micle (22 aprilie 1850 – 3 august 1889) a văzut lumina zilei la Năsăud, fiind fiica lui Ilie și a Anei Câmpeanu. În iunie 1863, aceasta devine absolventă a Școlii Centrale, cu diploma de eminență. Din comisia examinatoare face parte, între alții, Ștefan Micle, profesor universitar de fizică și chimie, viitorul rector al Universității din Iași.  Ștefan Micle o cere în căsătorie pe Veronica în anul următor. Diferența de vârstă între soții Micle era de 30 de ani, iar profesorul  se ocupă de educația tinerei sale soții. Veronica ia lecții de franceză, de canto, pian și de literatură universală.

Marea dragoste care o va lega de Mihai Eminescu a început în 1872, în cursul călătoriei pe care o face Veronica Micle la Viena. Tânăra doamnă blondă, cu părul foarte lung, ridicat într-un coc din care scăpau două șuvițe, atrăgea atenția imediat. Naturalețea ei dovedea inteligență, știa să fie spirituală cu grație.

Draga mea Veronică,
Că eu să nu-ţi scriu e de înţeles. Bolnav, neputând dormi nopţile şi cu toate astea trebuind să scriu zilnic, nu am nici dispoziţie de a-ţi scrie ţie, căreia aş vrea să-i scriu închinăciuni, nu vorbe simple.
Dar tu care ai timp şi nu eşti bolnavă să nu-mi scrii e mai puţin explicabil. Tu trebuie să fii îngăduitoare cu mine, mai îngăduitoare decât cu oricine altul, pentru că eu sunt unul din oamenii cei mai nenorociţi din lume.
Şi tu ştii care este acea nenorocire. Sunt nepractic, sunt peste voia mea grăitor de adevăr, mulţi mă urăsc şi nimeni nu mă iubeşte afară de tine. Şi poate nici tu nu m-ai fi iubit câtuşi de puţin, dacă nu era acest lucru extraordinar în viaţa mea care e totodată o extraordinară nenorocire. Căci e bine ca omul să fie tratabil, maniabil, să se adapteze cu împrejurările şi să prinză din sbor puţinul noroc care îl dă o viaţă scurtă şi chinuită, şi eu nu am făcut nimic din toate acestea, ci te-am atras încă şi pe tine în cercul meu fatal, te-am făcut părtaşă urei cu care oamenii mă onorează pe mine. Căci acesta e singurul reazim al caracterului meu – mă onorează ura lor şi nici nu mă pot închipui altfel decât urât de ei.
Dar tu pentru aceasta nu trebuie să mă bănuieşti, tu rămâi cum ai fost şi scrie-mi. Tendinţa mea constantă va fi de a-mi împlini făgăduinţele curând ori târziu, dar mai bine târziu decât niciodată.
Sunt atât de trist şi e atât de deşartă viaţa mea de bucurii, încât numai scrisorile de la tine mă mai bucură. A le suspenda sau a rări scrisorile tale m-ar durea chiar dacă n-ai mai iubi pe Emin
Scrie cu degetele pe cari le sărut.

(1880 Februar)

Vestea despre moartea poetului, la 15 iunie 1889, o găsește pe Veronica în București, scriind chiar în acea zi poezia „Raze de lună”, ce apare în cotidianul „România” din 20 iunie, în încheierea reportajului funeraliilor lui Eminescu. Un ziar din Transilvania scria că, la slujba de înmormântare a lui Eminescu, o doamnă din Moldova așeza pe pieptul poetului o cunună de flori de „nu-mă-uita”. Doamna era Veronica Micle. Se retrage la Mânăstirea Văratec din județul Neamț, unde alcătuiește un album intitulat ”Dragoste și Poezie”, în care transcrie versuri proprii sau unele din poeziile lui Eminescu, ce i-au fost dedicate. A murit în același an, în noaptea de 3 spre 4 august.  Pusese capăt unei vieți de 39 de ani, pe care însăși Veronica o definea „o complicare ciudată de întâmplări, de fericiri care nu m-au fericită”.

Scrisoare către Eminescu

Raze de lună

„Ce n-ar da un mort în groapă pentr-un răsărit de lună!”
Ai zis tu, și eu atuncea, când pe-a dorului aripe
Duși de-al iubirei farmec, – privind cerul împreună –
Noi visam eternitate în durata unei clipe.

„Ce n-ar da un mort din groapă pentru-o jerbie de rază”
Ce din lună se coboară și pământul îl atinge;
Să mai simtă încă-o dată fruntea că i-o luminează
Și că-n pieptul său viața cu căldură să răsfrânge!

Sigur, noi credeam că dânsul ar schimba cu bucurie
A sa liniște eternă, pacea lui nestrămutată
Pentr-o rază de la lună, pentr-o dulce nebunie,
Pentr-o clipă de iubire din viața de-altă-dată.

Însă clipa de iubire zboară, zboară făr-de urmă
Și în locul ei amarul și pustiul ne rămâne;
Ah! și ca să porți povara unui chin ce nu se curmă
Tu cu moartea ta în suflet te târăști de azi pe mâne;

……………………………………………..

Dac-ar da un mort din groapă pentr-un răsărit de lună
A sa liniște eternă, eu aș da de voie bună
Toate razele de lună, toate razele din soare
Să te pot uita pe tine, să simt sufletul că-mi moare.

Imagini de pe sfatulbatranilor.ro