„…nu afirm, nici nu neg, nu are importanţă…”

„Niculae, unde mergem noi?”

Tot Marin Preda a dat un răspuns, prin continuarea descrierii lumii moromeţiene, în romanul „Marele singuratic”, romanul continuatorului intelectual al familiei Moromete, Niculae. Romanul era lansat în data de 21 februarie 1972 şi ne prezenta un Niculae Moromete retras la o fermă horticolă de lângă Bucureşti, după ce fusese exclus din activul de partid. Se recalifică, prin munca la seră, în timp ce urmează studii superioare, apoi devine inginer horticol. Este îndrăgostit de pictoriţa Simina Golea, alături de care face o călătorie în satul lui natal, pentru a-i arăta locurile în care a copilărit.

Autorul declara despre romanul său: „În «Marele singuratic» e vorba despre nişte întâmplări pe câmp ale lui Niculae Moromete, pe care el i le povesteşte iubitei lui, Simina. Niculae arată cum s-au născut la el sentimentul şi dorinţa de a întemeia o nouă religie. (…) El ştie că există această posibilitate, că profetul poate trece la profeţii. Eu am imaginat pentru eroul meu această taină. Nu spun că este autobiografică, nu afirm, nici nu neg, nu are importanţă...”.

„Când stai într-un loc mai mult de câţiva ani plecarea devine o smulgere care, asemeni unei plante, îţi poate fi fatală: cine îţi garantează că vei putea prinde rădăcini mai adânci în altă parte şi mai ales cine te poate asigura că nu vei da de aceeaşi lume, poate mai rea? (…)Între viitorul şi trecutul meu e un joc… Mă simt liniştit şi împăcat, dar îmi dau seama că viaţa mea înseamnă chiar acest joc între trecut şi viitor, care e anormal la vârsta mea… Nu vreau eu să mă gândesc la viitor, dar atunci apare în mine, pretimpuriu, trecutul, ca un mare semn de întrebare, pe care eu mă prefac că nu-l văd. (…)Cum vom putea, altfel, trăi o clipă sublimă pe acest pământ pe deasupra scoarţei lui inundată de soare şi de vânt înainte de a dormi cu ţeasta înăuntrul lui, unde nu e nici lumină, nici verdeaţă dacă am oferi lumii doar spectrul singurătăţii noastre? (…)Intrase înăuntru stăpânit de un sentiment care nu-l mai slăbea, că viaţa lui e distrusă, şi se pomenise cum parcă aici cineva îi picura în inimă un balsam, care-i dădea seninătatea de care avea nevoie ca să uite eşecul său în lume. Era o lume care îi ajungea, această primăvară închisă. (…)Da, voi întemeia o noua religie, care să ţină seama de forţele oarbe care pun nu o dată stăpânire pe om, şi care să propună altceva decât umilinţa înrobitoare, inacceptabilă pentru mândria firească a unui animal atât de liber şi de viclean cum este omul. (…)Din lupta ta cu destinul ai şi ieşit învingător, n-am să mai uit niciodată: ai fost lovit, te-ai ridicat şi ai reuşit să nu urăşti pe nimeni, adică să nu fii mic, aşa cum păreai în ochii altora. Acum eşti un om liber, sau mai bine zis eliberat, ai dreptul să iubeşti şi să fii fericit… Viaţa omului se poate scurge pe pământ şi ca o apă liniştită, împlinindu-se simplu în moarte, care vine ca o soluţie a unei probleme insolubile: ce să facă fiinţa umană după ce a asistat la un număr de douăzeci sau treizeci de mii de răsărituri şi apusuri de soare şi a lăsat în urma lui înlocuitori? Dar viaţa lui se poate scurge şi într-o permanentă dezordine, ca o revoltă împotriva soluţiilor invariabile ale acestei existenţe, atacând sălbatic pe toţi cei care o acceptă astfel, adică pe majoritatea oamenilor.”

(„Marele singuratic”)

Imagini de pe aarc.ro