Odilia Roşianu 
Va veni o vreme când mă voi gândi
unde eram eu când scriam aceste rânduri,
din care parte bătea vântul şi soarele
şi cum îmi ţineam în scaunul acela electric
mâinile şi picioarele.*
Există mai multe feluri de poete-femei talentate: cea grațioasă, cea zâmbitoare, cea cu relații perfecte, cea hulită, cea indiferentă, cea pătimașă, cea gălăgioasă, cea tăcută, cea provocatoare. Și există Ileana Mălăncioiu, poeta care nu intră în niciunul dintre tiparele de mai sus – cea nobilă.
O îmbinare de seriozitate, demnitate, verticalitate, umor amar, acceptare, Ileana Mălăncioiu a declarat nu o dată că cea mai mare bucurie i-a fost faptul că a reușit să rămână ea însăși, indiferent de vremuri, de presiuni, de circumstanțele nefavorabile oamenilor care voiau să spună tot ceea ce gândesc. Nu a fost răsfățata nimănui – doar cei realmente îndrăgostiți de poezie au făcut eforturi s-o descopere, s-o recitească, s-o aducă, în măsura puterilor lor, în atenția publicului.
La începutul anului 2018, unul dintre acești oameni, Ion Caramitru, a sunat-o pe Ileana Mălăncioiu și i-a propus să susțină o nouă conferință la Teatrul Național din București, a doua în cei nouă ani de când aceste evenimente inițiate de Ion Marin Sadoveanu, în 1933, au fost reluate. Spre fericirea multora dintre noi, din generații diferite, poeta a acceptat. Din păcate, mediatizarea întâlnirii a lăsat foarte mult de dorit, mai ales că, în era Facebook-ului, nu a fost creat un eveniment pe respectiva rețea de socializare. Puține publicații au anunțat întâlnirea scriitoarei cu cititorii – ca urmare, au existat și locuri goale, în condițiile în care un intelectual de talia invitatei ar fi meritat să se afle în fața unei săli arhipline.
„Exerciții de supraviețuire. Poezia și viața” a reprezentat tema aleasă de Ileana Mălăncioiu. Firească și profundă ca de obicei, susținătoarea conferinței de azi, la cei 78 de ani împliniți nu cu multă vreme în urmă, a vorbit stând în picioare, serioasă, cu privirea senină îndreptată cu respect către cei care a ascultau, complici la povestirile adevărate relatate. După un prolog evocator al multor momente esențiale ale existenței ei ca scriitoare, a ales pentru exemplificarea supraviețuirii ei umane și literare poezii din toate volumele publicate, iar lectura acestora a fost întreruptă, din când în când, doar pentru a puncta ceva semnificativ din viața proprie sau din istoria prieteniilor ei intelectuale, destrămate de sosirea morții.
Dincolo de talent, de verticalitate și de forța degajată de conferențiară, ceea ce m-a atras dintotdeauna la Ileana Mălăncioiu – om și poet – a fost, așa cum am subliniat la începutul acestui text, noblețea caracteristică doar oamenilor superiori, aceea prin care reușește să privească totul detașat și implicat, în același timp, prin care iartă și înțelege, analizează și… supraviețuiește.
*Ileana Mălăncioiu, „Va veni o vreme”, din volumul Sora mea de dincolo (Ed. Cartea românească, 1980)
