Nina Cassian, Ion Barbu, admirație (adorație)

– Mulţi critici consideră că poezia scrisă la noi în timpul – şi în pofida – comunismului reprezintă un capitol dens, extrem de important în evoluţia literaturii noastre. După faza realist-socialistă, în care genul liric se transformase într-o colecţie stupidă de lozinci versificate, a explodat literalmente, în anii liberalizării de la finele epocii Dej, neomodernismul poetic românesc.

Cum vă poziţionaţi Dvs. pe treptele acestei evoluţii ce recupera modernismul interbelic? Ce a simţit, de pildă, admiratoarea din tinereţe a lui Ion Barbu, când acesta a revenit, pe uşa din faţă, în discuţia critică şi în registrul creator al unor poeţi importanţi?

Nina Cassian: Explozie într-adevăr, la toate registrele poeziei, de la solemnitate la joc, de la vizionarism la giumbuşluc, de la lirism la discurs ş.a.m.d.. În ce mă priveşte, după aproape fatalul ocol pe care mi l-am dat mie însămi şi propriei mele vocaţii, am avut parte, după revenirea mea la poezie, de aproape toate calificativele pomenite mai sus, din partea unei critici mai degrabă condescendente, ca să nu spun derutate sau agasate din pricina prea multor schimbări de voce din volumele mele…

Se întâmplă, în istoria culturii, ca mari personalităţi să străbată temporar un con de umbră. Decât că, în cazul lui Ion Barbu, aceasta nu s-a datorat vreunei cecităţi sau diminuări a interesului contemporaneităţii, ci cruzimii şi ignoranţei unor foruri politice abuzive. Revenirea lui sub reflector e o reparaţie cuvenită de care, din păcate, geniul lui nu s-a putut bucura în timpul vieţii. Iar admiraţia (adoraţia) mea pentru el nu a scăzut nici cu o silabă, din prima tinereţe până la maturitate şi până la senectute.

(Fragment din volumul Sertarul Scriitorului Român. Dialoguri pe hîrtie, Editura Polirom, 2005)

Foto de pe theguardian.com