Odilia Roşianu
Ce s-a întâmplat pe 14 iulie 2016 la Nice nu este posibil a fi înțeles. O zi de bucurie s-a transformat într-un cer negru-roșietic prezent deasupra noastră, a tuturor. Ceea ce cândva reprezenta locul ideal de relaxare, de inspirație, de romatism și melancolie a devenit aseară sinonim cu iadul.
Cineva spunea că, în timpurile astea, nu te mai poți duce nicăieri, că cel mai indicat este să rămânem închiși în casele noastre. Oare? Refuz să gândesc așa.
(foto de pe pagina de Facebook Plantu)
Cred că libertatea este cea mai importantă în parcursul nostru vremelnic pe acest pământ. Și, cu gândul la superba Mare Mediterană a Coastei de Azur, cu tristețe, cu solidaritate, dar și cu speranță aduc un omagiu acelei Nice a secolului al XIX-lea, citind o poezie datată de Vasile Alecsandri „Nisa, 1867”.
***
Marea Mediterană
de Vasile Alecsandri
I
Întinderea-albăstrie,
Nemărginit safir,
O! mare, scumpă mie,
Eu vecinic te admir!
Eşti vastă, triumfală,
Te mişti măreţ la vânt
Ca mantie regală
Lipită de pământ,
Şi vântul care suflă
Adoarme pe-al tău sân,
Ce saltă, se răsuflă
Şi naşte flori de crin.
şi luna,zână dulce,
Când aerul e cald,
Îi place să se culce
În cuibu-ţi de smarald.
Tu eşti atrăgătoare
Ca visul început,
Şi nu-i leagăn sub soare
Că ţine de plăcut.
Nimic nu poate-n lume
S-absoarbă gândul meu
Ca taina fără nume
Ascunsă-n sânul tău.
Nici un spectacol mare
Nu poate-a mă-ncanta
Ca neagră-ţi tulburare.
Sau liniştirea ta…
Când faţa ta-i senină,
Chiar cerul înălţat,
Spre tine se înclină
Să-ţi dea un sărutat.
Când plaiu-ţi clocoteşte
În munţi spumegători,
Văzduhul se-nnegrește,
Pătruns de reci fiori,
Şi lumea,spăimântată
De cruntele-ţi mugiri
Tresare cufundată
În triste presimţiri;
Iar sufletu-mi în zboru-i
S-avântă fericit
Şi scaldă vesel doru-
În sânu-ţi răzvrătit.
II
Scumpă Mediterană!
Lac limpede şi lin!
Oglindă diafană
A cerului senin!
Mi-e drag pe-a tale maluri
Visând să vieţuiesc
Şi, dus pe-a tale valuri,
Plutind să rătăcesc.
Mi-e drag să văd la soare,
În orizon albind,
Corăbii călătoare
Ca paseuri pribegind.
Atunci se-naripează
Neîmpăcatu-mi dor
Şi tainic le urmează
Zburând pe calea lor
Atunci, frumoasă mare,
Al tău farmec iubit
M-atrage-n depărtare
Cu glasu-i îmblânzit,
Şi lin, pe nesimţite,
Cu gândul vizitez
Acele lumi dorite
La care-ades visez:
Atlantică fioroasă
Cu-a sale mari furtuni,
Şi Asia frumoasă,
Ș-a Indiei minuni.
Atunci pe lângă mine
Aud un freamăt blând
De strofe dulci, divine,
Ce mă uimesc pe rând.
Şi sufletu-mi s-aprinde
Ca vesel vânător,
Cercând de a le prinde
Din veselul lor zbor.
III
Feerică plăcere,
Poetic, dulce trai!
Cerească re-nviere
Într-al magiei rai!
Ferice care poate,
Lăsând a lumei mal,
Cu geniul să-noate
Prin naltul ideal!…
Eu simt un ceresc bine
Când pot să zic voios
L-a stelelor lumine
Un imn armonios.
Prin şferile-nstelate
Pătrund şi văd uimit
Fiinţele-adorate
Ce trist m-au părăsit.
Şi-mi pare că spre mine
Un înger alb şi şanţ,
Zâmbind, păşeşte, vine
De-mi zice ca să cant…
Ah! în a mea junie
Necontenit cântăm;
De dulce armoni
Ferice mă-mbătăm.
Cântat-am mântuirea
Poporului strivit;
Cântat-am fericirea
Iubind de-a fi iubit.
Cântat-am, plin de viaţă,
Al vieţii dar plăcut
Şi gloria măreaţă
Măreţului trecut…
Acum junia-i dusă
În sân la Dumnezeu
Steluţa mea-i apusă
Din orizonul meu!…
Dar când, o! scumpă mare,
În cale-mi te zăresc,
Tresar, și-nvii şi-mi pare
Că iar întineresc,
S-atunci, din amorţire
Trezindu-mă încet,
Simţesc cu fericire
Că sunt încă poet!
Nisa, 1867
(sursa foto cover: transenprovence.over-blog.com)
