Literatura de azi 
Pe 17 noiembrie 2016, a avut loc la Târgul de carte „Gaudeamus” lansarea volumului de publicistică „Aproape liber” de Daniel Cristea-Enache (Curtea Veche Publishing). În fața unui public numeros, au vorbit despre carte Alex Ștefănescu, Markó Béla, Aurel Vainer și Grigore Arsene.
„Literatura de azi”, partener media, oferă în exclusivitate prezentarea făcută cărții de Markó Béla.
***
Dacă cineva aruncă o privire pe lista cărților publicate de Daniel Cristea-Enache, va observa că autorul, dincolo de meseria de critic și istoric literar, parcă ar fi obsedat de dorința dialogului: Convorbiri cu Octavian Paler din 2007, cu o ediție a doua în 2012; Literatura de azi. Dialoguri pe net din 2013; Cartea ca destin. Daniel Cristea-Enache în dialog cu Dan C. Mihăilescu, tot din 2013; Ce a fost – cum a fost. Paul Cornea de vorbă cu Daniel Cristea-Enache, carte apărută, la fel, în 2013. Creația literară este, de obicei, un act individual, produsul singurătății și angoasei scriitorului în fața hârtiei albe sau a monitorului gol al calculatorului. În schimb, dialogul are ceva comun cu publicistica, și anume, intenția de a avea un impact imediat asupra celui care dialoghează cu autorul, sau asupra societății.
Introducându-și cartea de publicistică printr-o scurtă Notă a autorului, însuși Daniel Cristea-Enache mărturisește: „Nu e, aceasta, meseria unui critic literar; dar este o datorie de cetățean pe care am înțeles să mi-o fac.” Sunt de acord că avem cu toții „datoria” de a ne spune părerea despre starea societății, dar lecturând publicistica împreunată sub titlul Aproape liber (Curtea Veche Publishing, 2016), sunt convins că distanța între publicistică și eseu, între preocupările publicistului și scriitorului este neglijabilă sau eventual nici nu există, cel puțin în privința profunzimii analizei nu văd de loc această deosebire.
Foto: Laurențiu Bădicioiu
Totodată mă încearcă un sentiment de culpabilitate, și trebuie să recunosc că judecățile mele – de fapt, un capitol din această carte poartă titlul: Judecăți –, deci opiniile mele privind retragerea intelectualului român din politică și renunțarea la o analiză pertinentă a fenomenului politic, nu au fost decât prejudecăți. Intelectualul de talia lui Daniel Cristea-Enache percepe foarte corect cauza lipsei de comunicare între sfera politică și sfera culturală: „Ce face diferența între un politician și un intelectual român, chiar dacă uneori cele două categorii se întrepătrund, de la Iorga la Paleologu și de la Maiorescu la Manolescu? E diferența dintre calculul de oportunitate și naivitatea bunei credințe”.
Nu știu dacă este azi o naivitate să credem în posibilitatea dialogului intelectualului român cu cei care conduc această țară. Oricum, Daniel Cristea-Enache reușește să trezească în noi nostalgia anilor nouăzeci când, într-adevăr, a existat o comunicare permanentă între oamenii de cultură, scriitori, artiști, savanți, și politicienii, care au fost și ei, la urma urmei, intelectuali: scriitori, artiști, savanți făcuți peste noapte miniștri, secretari de stat, senatori sau deputați. Da, admirând consecvența autorului – fiindcă aceasta este, probabil, una din virtuțile sale cele mai importante: consecvența – nu pot să nu-mi dau seama că textele se constituie într-un permanent apel la dialog. La acel dialog care astăzi nu mai există, și nu din vina intelectualilor, cum am fost tentat și eu să cred, ci din cauza aroganței și îngâmfării clasei politice. Discuțiile interminabile de pe calea Victoriei, iar, puțin mai târziu, de pe strada Batiștei, în cadrul Convenției Democrate, de exemplu, un amestec de responsabilitate civică și politică, nu vor mai reveni firește, dar inclusiv cartea lui Daniel Cristea-Enache este, pentru mine cel puțin, o dovadă că nu scriitorii au renunțat la dezbaterea publică a treburilor țării, nu ei s-au închis în turnul de fildeș al elitismului, ci așa-zișii politicieni. Dezbaterea publică ce are loc astăzi, online, cum este la modă, pe marginea unor legi, e un fel de parodie, nimic altceva.
Foto: Matei Cristea-Enache
Daniel Cristea-Enache exprimă durerile, așteptările și dezamăgirile unei generații, generația „decrețeilor” care au avut în 1989 vârsta între 14 și 22 de ani. Născut în 1974 – anul în care eu am absolvit facultatea la Cluj – și-a petrecut copilăria și adolescența în regimul ceaușist, și reușește, cu o rară înțelepciune, să ne dea câteva definiții extrem de nimerite ale democrației și totalitarismului, înșirând în repetate ori valorile după care ar trebui să ne ghidăm, sau defecțiunile pe care ar trebui să le evităm: „O fi coruptă la noi democrația, până la măduvă, dacă insistați, dar tot e preferabilă soluțiilor de «însănătoșire» totalitară, comunistă ori anticomunistă, de extremă stânga sau de extremă dreapta, care ni se vântură alternativ, în virtutea dreptului la liberă exprimare, garantat democratic.” Nu știu dacă toleranța și multiculturalismul sunt în acest moment o prioritate în societatea noastră, mă tem că nu, dar ar trebui să fie: „Anticomunismul meu nu este rasist și xenofob și nu vede în maghiari și rromi cauza relelor României. Dimpotrivă, anticomunismul meu a votat, la ultimele alegeri, pe exact acei minoritari aflați pe liste; și sunt foarte mândru de opțiunea mea.”
Ținuta morală și intelectuală, viziunea lui Daniel Cristea-Enache despre viitorul societății se bazează, așa cum am spus, pe toleranță. Iar toleranța presupune empatie față de ceilalți, fie vorba de ideologii, fie vorba de etnii, fie vorba de opere literare. Iar pentru empatie, avem nevoie cu toții de curajul intelectualului care nu se închide în sine, ci îl contrapune pe Lucian Boia lui Pavel Coruț, dar în același timp în schițele de portret și în cronicile literare îndrăznește să-i aprecieze la justa lor valoare și pe acei autori cu care nu se așază pe aceeași platformă ideologică sau morală.
Am un singur reproș față de Daniel Cristea-Enache, sau cine știe, față de mine însumi. Mi se pare că este un optimist incurabil și, în pofida tuturor distorsiunilor, crede în stabilitatea sistemului democratic din România, în timp ce eu am, în ultima vreme, sentimentul că suntem în curs de demolare a tot ceea ce am clădit într-un sfert de veac. Nici nu trebuie să vă spun: în locul pesimismului meu, prefer viziunea lui Daniel Cristea-Enache, care se bazează pe o comparație, împărtășită de altfel și de mine, cu regimul totalitar dinainte de 1989, și aș vrea să aibă dreptate atunci când visează o societate tolerantă, multicoloră. Oricum, deja m-a convins că un dialog real despre soarta noastră comună depinde de definiția corectă a noțiunii de libertate: un om responsabil nu poate fi decât „aproape liber”, deoarece își îngrădește propria libertate prin îndeplinirea obligațiilor față de semenii săi.
Markó Béla
(sursa foto cover: nineoclock.ro)
