Literatura de azi 
Scriitor şi traducător, Romulus Vulpescu (5 aprilie 1933 – 18 septembrie 2012) devenea redactor la Editura de Stat pentru Literatură și Artă, imediat după ce absolvise Facultatea de Filologie, Secția Limba și Literatura Română, a Universității din București, în 1955.
Cariera sa continuă, tot ca redactor, la Editura pentru Literatură Universală, revista „Luceafărul”, iar în intervalul 1970-1973 este muzeolog la Muzeul Literaturii Române.
„Romulus Vulpescu este unul dintre foarte rarii scriitori care sunt în același timp și propriul lor personaj. Romulus Vulpescu este invenția lui Romulus Vulpescu, așa cum Don Quijote este invenția lui Cervantes… Ceea ce frapează peste tot cu constanță e suavitatea vehementă, puritatea groasă, angelismul exprimat cu brutalitate al unei structuri rimbaldiene… întotdeauna delicat, strigătul este acela al sensibilității acute, convertită în parabole, în pilde, în aluzii și uneori în mituri… Fantezia cultivată a scriitorului preferă grotescul gigantic și absurdul cazuistic, umorul negru traversat nu o dată de melancolie” (Nichita Stănescu, Gazeta literară, nr. 51, 1967).
Propedeutică
Puteam să-mi propun – pedant – o poiană pustie de paşi de păstori:
petale placide schimbând între ele polen precum sărutările miri;
pistiluri pândite de putrede plăgi, púhave piei fără pori;
suple stamine suav sufocate de spori –
ca să pot intui – inocent – impostura iubirii.
Învăţam îndărătnic – să-ndur când se-nalţă şi mă înconjură curţi de-nchisori,
crescute contabil, ca vârsta-n copaci, tot conform unui cod de criterii:
curbe ce curmă cuvinte, cantate, convingeri, cernind cai şi căi şi culori;
cercuri de cer cercănate concentric de ciori –
ca să-ncerc să pricep – imprudent – paradigma puterii.
Ezitam să evoc evadări şi eranţe extreme, escortat în exil de eroi cu eterne erori:
porturi, patimi, poveşti, porţi, parabole, punţi, piraţi şi primejdii;
nocive năluci – nave negre, nedemne de nimb – născând nebuneşte din nori;
atoli anulaţi, epurate elanuri, cenzurate comori –
ca să ştiu cum să neg – insolent – noţiunea nădejdii.
Sufeream sugerând – simetrie sinistră – siluete şi spectre: suspecţi de simbóluri în spânzurători;
pentru fiece punct cardinal, semafor al speranţei, câte-un leş aderând unei funii;
ferocea forestă foşnindu-şi fireştile flamuri: frunzişul funest fără flori;
funebrele fructe din furci, furnicând de fiori –
căci speram să-mi inculc – inerent – simţul suspiciunii.
Număram, necurmat născocindu-mi – netrebnic neutru – numai nopţi fără noimă în zori;
monstruoase minciuni de magie mizeră menită să mântuie morţii:
meschinul miracol metafizic, mecanica mult-mohorâtelor mori
mărunt măcinîndu-ţi mirarea minutei când mori –
năzuind să măsor – imanent – matematica morţii.
***
Duminica de ieri
Aprind ţigara şi te-aştept să vii
Pe-o bancă de pe stradă, la amiază:
Secundele acestea argintii
Se scutură ca verbele-ntr-o frază.
Foşnesc şoptit – vecini cu vântul – plopii
Şi degetele-mi vântul le resfiră…
E-o linişte de umbră când te-apropii,
Şi mâna mea vibrează, şi e liră.
Ni-s paşii mici şi rari, porniţi spre gară
Peronul despărţirii să-l refuze:
În părul tău mai e un rest de vară,
Dar – vineţie – toamna-ţi stă pe buze.
Se-mbracă-n demnitate regiunea:
Duminica de ieri şi-a scos coroana.
Săruturile tac. Zi tristă lunea.
Rămas-bun, ochi. Rămas-bun, târg. Rămâne rana.
Imagini de pe alexandervsalexander.blogspot.com şi jurnalul.ro
