Mulţi critici considerau că stilul ei aminteşte de Charlotte sau Emily Bronte, adică un roman plin de intrigi, cu subiecte rupte dintr-o realitate dusă forţat spre fantastic. Daphne du Maurier (13 mai 1907 – 19 aprilie 1989) a fost preferata regizorilor, care au ecranizat cu succes operele ei. Marele Alfred Hitchcock alegea pentru marile ecrane Rebecca (câştiga şi Oscarul, în 1941, cu această peliculă), Hanul Jamaica sau memorabilul Păsările, iar Nicolas Roeg aducea pe ecranele cinematografelor Golful Francezului.
Provenea dintr-o familie de artişti, bunicul ei, George Du Maurier, fiind tot scriitor, iar tatăl – actor. Talentul s-a transmis tuturor fetelor, având o soră mai mare – scriitoare şi o soră mai mică fascinată de pictură. O scriere aparte în operele lui Daphne o reprezintă romanul „N-aş mai vrea să fiu tânăr”, cu un subiect care nu se abate de la realitate, dar o prezintă sumbru, pesimist şi plină de dezamăgire.

„El crede că cei care duc o viaţă normală în lumea asta a noastră sunt obligaţi să trăiască după obiceiuri şi datini, după un set de reguli care până la urmă ucid iniţiativa şi spontaneitatea. Omul devine o parte mică, dar necesară dintr-un sistem. (…)Din când în când zâmbea în sinea lui moţăind sub razele soarelui, iar ea îşi aminti atingerea trupurilor lor spate în spate toată noaptea şi se gândi cu milă la toţi bărbaţii şi toate femeile care nu iubeau din toată inima, care erau reci, sfioşi sau încăpăţânaţi, care credeau că pasiunea şi tandreţea sunt două lucruri separate, şi nu un singur tot contopit maiestuos, astfel încât să fii aspru înseamnă să fii şi blând şi să taci înseamnă să vorbeşti fără cuvinte. Fiindcă dragostea, aşa cum o cunoştea ea acum, era ceva fără inhibiţii şi fără rezerve, bărbatul şi femeia îşi aparţin unul altuia, fără bariere şi fără fală şi orice i se petrecea lui i se întâmpla şi ei: toate simţămintele, toate mişcările, toate trăirile trupului şi sufletului. (…)Pentru câteva clipe între ei se lăsase tăcerea, iar ea se întreba dacă toate femeile atunci când sunt îndrăgostite erau împărţite între două imbolduri: dorinţa de a renunţa la modestie şi reţinere ca să mărturisească totul, şi deopotrivă hotărârea de a tăinui iubirea pentru totdeauna, de a fi rece, distantă, nespus de nepăsătoare, decise mai degrabă să moară decât să mărturisească un lucru atât de intim, atât de personal.”
(„Golful francezului”, traducere Oana Cristina Andreoiu)
Imagine de pe dumaurier.org