Mulțumesc, Maestre!

Când afli că Radu Beligan nu mai este în aceeași lume cu tine tragi adânc aer în piept. O oră, două… o zi, două… Și, ca atunci când pierzi pe cineva drag, începi să dai timpul înapoi. Către prima amintire pe care o ai legată de el, apoi treci la cele care au urmat, cu senzația că fiecare pas din viață ți-a fost acompaniat de unul dintre rolurile lui.

Rică Venturiano sau Robespierre, Ștefan Valeriu sau Spirache, Ianche sau Leon Saint Pe… Sau Actorul (și nu numai cel din „Azilul de noapte” al lui Gorki). Atâtea personaje, atâția ani în teatru sau în filme de neuitat. Făcând confesiuni publicului, zâmbind vag ironic, fiind parte a existenței noastre.

Puțini dintre cei care mai sunt acum în jurul meu l-au văzut pe scenă. Și cred că ceilalți totdeauna vor fi mai săraci. Au pierdut niște momente irepetabile, emoții ce, cu greu, pot să fie regăsite în alte întâlniri.

Când a împlinit 95 de ani, la sfârșitul unui spectacol, a fost luat prin surprindere de reprezentantul Guiness care i-a înmânat o diplomă – era recunoașterea faptului că Radu Beligan ajunsese cel mai longeviv actor din lume, cu 75 de ani de activitate neîntreruptă. Iar de atunci a mai jucat…

Și-ar fi dorit să se stingă pe scenă, acolo unde a locuit aproape până în ultima secundă. Pe 20 iulie 2016 lumea și-a luat rămas bun de la el.

Eu i-am spus „la revedere” cu vreo câteva luni înainte când l-am văzut jucând în „Leul deșertului”. Simțeam că va fi ultima dată când îl voi vedea în această postură. Se mișca greu, vorbea cu dificultate; asta nu l-a împiedicat să-și corecteze ușor partenerul atunci când acesta a repetat un nume greșit. A intervenit cu blândețe, dar hotărât.

Aplauzele din final păreau că nu se vor mai sfârși. O sală întreagă arhiplină stătea în picioare și nu se îndura să plece. Atunci i-am șoptit în gând: „Mulțumesc, Maestre! Pentru că mi-ai făcut viața mai frumoasă. Pentru că am îndrăgit o serie de personaje doar pentru că erau jucate de Radu Beligan.”

Foto: Dinu Lazăr