Motanul Maestrului

Cu puțină vreme înainte de a împlini 13 ani, în 1980, am fost la premiera piesei „Maestrul și Margareta”, în regia Cătălinei Buzoianu, spectacol montat la Teatrul Mic. Rolurile titulare erau interpretate de Ștefan Iordache și, respectiv, Valeria Seciu. Nu citisem cartea încă – practic, nu știam ce voi vedea. Mi se păreau foarte atractive numele personajelor citite în programul de sală și, firește, abia așteptam să-l văd pe idolul copilăriei mele în rolul unui Maestru. Mult timp după aceea, un palton lung, negru, elegant, sau o pălărie de fetru, tot neagră, îmi readuceau în fața ochilor imaginea Maestrului.

Scenă din „Maestrul și Margareta”, cu Ștefan Iordache și Valeria Seciu (1980)

Au trecut mai mult de 35 de ani de-atunci, am citit și romanul între timp, iar Bulgakov și gândurile sale au rămas undeva ascunse, dar lângă mine.

15 mai – ziua de naștere a lui Mihail Bulgakov – mă determină să scriu câteva frânturi despre acest autor aparte și despre romanul lui care, precum pasărea Phoenix, a ars și apoi a renăscut din propria-i cenușă. Pentru că „manuscrisele nu ard”. Ci se transformă și vor ajunge să reflecte imaginea vieții autorului însuși, scurse într-un regim diabolic ce l-a ucis încet, dar sigur.

„În cap îmi umblă Margareta mea, motanul, tot felul de zboruri.” Ani de zile a fost chinuit, dar și ținut în viață, de scrierea poveștii. Ultimele corecturi le-a făcut pe patul de moarte, când era deja orb – cizelează, retușează și modifică permanent manuscrisul. Pentru că era perfect. Elena Sergheevna, soția lui Bulgakov și modelul Margaretei, a îndeplinit rolurile de secretar, dactilograf și corector până în cea din urmă clipă a scriitorului.

Cred că Bulgakov este sinonim cu sensibilitatea. O sensibilitate fragilă pe care, parcă, a încercat s-o ascundă prin căutarea unor căi inedite de a crea literatură. Și a reușit.

O poveste adevărată

În 1941, mulți moscoviți s-au refugiat. Printre ei se aflau Elena Sergheevna, Anna Ahmatova, Alexei Tolstoi care, cu toții, au luat drumul Tașkent-ului.

Erau înfometați, speriați, dar seara se adunau și citeau poezii, ca orice rus al tuturor vremurilor. Acela era refugiul lor. Împotriva războiului, a arestărilor nocturne, a lipsurilor materiale, a frigului, a terorii…

Lângă ei se afla o permanentă prezență – un motan. Nu, nu era amenințător sau sarcastic, precum Behemot. S-a insinuat, doar, încet, în viața artiștilor de la Tașkent. Asculta atent poeziile citite de ei, trăia intens fiecare moment al serilor. Era, parcă, un mesager, o moștenire lăsată de Mihail Bulgakov. El era acolo alături de ei.

Foto de pe pininterest.com

(ideea poveștii adevărate este inspirată din cartea „Fiecare privește pe geamul celuilalt” de H. Gromova, Colecția „Strict secret”, Moscova, 2002. Din păcate, această carte nu a fost tradusă la noi.)

Imagine cover de pe siv.sofiascape.com