Odilia Roşianu 
Am locuit foarte aproape de această clădire. În fiecare zi, practic, în drumurile mele spre și dinspre școală, treceam pe lângă ea. Tăcută, impozantă, cu acel miros specific care a făcut ca aburii de formol să însemne una dintre aromele copilăriei mele, fără ca ceva să mi se pară sinistru. Dimpotrivă, în anul VI, stagiul de Medicină legală m-a influențat cu totul altfel decât pe colegii mei de la facultate, marca o întoarcere într-un timp blajin.
Pe 20 decembrie 1892, era inaugurată, la Bucureşti, „Morga oraşului”. Iar șapte ani mai târziu, din iniţiativa doctorului Mina Minovici, se va transforma în primul institut de medicină legală din lume, sub numele de „Institutul medico-legal”, având în vedere că Morga din Paris, ca şi cea de la Londra au apărut prin anii’ 20.
Cheltuielile pentru ridicarea clădirii morgii s-au ridicat la 87000 lei aur dați de „comuna Bucureștilor” cărora li s-au adăugat încă 50000 lei aur plătiți de statul român. Doar pentru întreținerea ei, cheltuielile se ridicau, la sfârșitul secolului al XIX-lea, la 29000 lei aur anual.
Doar cu 30 de ani înainte de deschidere, pe vremea lui Cuza, în 1962, odată cu înfiinţarea Consiliului Medical Superior, au apărut și cele dintâi instrucţiuni destinate medicului legist al oraşului Bucureşti; tot în acel an, primele lecții de Medicină legală au fost publicate. Apoi, pentru formarea de medici care să aibă cunoștințe și capabilități pentru a desfășura o astfel de activitate, profesorul Alexandru Şuțu reuşeşte după 1880 să impună ca practică uzuală asistenţa studenţilor la autopsiile medico-legale.
Doctorul Mina Minovici sublinia, în 1926, că România fusese prima țară care a înființat un institut de medicină legală, iar celelalte țări l-au folosit ca model, deoarece institutul reunise „toate condițiile cerute pentru a satisface nevoile justiției, învățării și igienei publice”.
În 1936, directorul institutului de patologie din Freiburg, prof. Ludwig Aschoff, considera institutul de profil din București ca fiind „cel mai frumos şi mai bine înzestrat institut de medicină legală din întreaga lume”, iar momentul a fost redat de prof. G. Marinescu: „era prima dată când auzeam şi eu în străinătate o aşa de frumoasă apreciere asupra unei instituţii din ţara noastră. Bucuria şi mândria mea erau cu atât mai mari, căci pe lângă greutatea persoanei care făcea aprecierea, era şi faptul că ea se făcea în faţa atâtor persoane din diferite părţi ale lumei. Erau în acel timp în institut cercetători din America de Nord ca şi cea de Sud, din diferite părţi ale Europei şi foarte mulţi japonezi, care ocupau ei singuri o sală mare de lucrări, denumită în limbajul curent sala japoneză”.
Ar fi trebuit să fie o clădire de patrimoniu (poate a și fost, un timp), să ne mândrim cu ea, să o protejăm și, la un moment dat, să o transformăm în muzeu, acolo unde să fie valorizate istoria, dotările, aprecierile vremii.
Nu s-a întâmplat așa. În anii 1985-1986, institutul a fost „onorat” doar de forța brută și de lipsa de discernământ a buldozerelor, care i-au zdrobit cu ură fiecare cărămidă, iar apoi au trecut cu indiferență la terasarea locului rămas în urmă.
A rămas doar în amintiri. Inclusiv în nostalgiile mele. Alături de convingerea că mirosul de formol este unul al copilăriei mele.
