In Memoriam – Limbă de poet

Angela Marinescu răstoarnă cursul obişnuit de evoluţie a unui poet, exploziv-creativ în tinereţe şi diminuat apoi artistic, tot mai mult, până la drama sterilităţii şi a autopastişei. Volumele din ale căror poeme se formează antologia Probleme personale (alcătuită de Gellu Dorian, cu acordul autoarei) acoperă douăzeci de ani: de la Var (1989) şi Cocoşul s-a ascuns în tăietură (1996) la Fugi postmoderne (2000), Limbajul dispariţiei (2006), Întâmplări derizorii de sfârşit (2006) şi Probleme personale (2009).

E mai puţin relevant că frecvenţa cărţilor de poezie a fost păstrată. În fond, există atâţia veleitari cărora nu ritmicitatea le lipseşte. Notabil e că autoarea ce a debutat editorial la sfârşitul deceniului şapte (nefiind totuşi asimilată de generaţia 60) a ajuns să evolueze pe un arc de cerc foarte larg, concurând şi interferând cu discursuri poetice extrem de diferite. „Şaptezecismul” rafinat şi manierist, „optzecismul” ironic şi relativizant, „nouăzecismul” realist-expresionist, cu secreţii fiziologice şi nimb, în fine, „milenarismul” anarhist, de ruptură cu societatea şi cu ultimele convenţii literare: toate aceste paliere generaţioniste distincte le vedem integrate într-o poezie ce reuşeşte să rămână frapant originală. Şi, pentru că am scris în mai multe rânduri despre volume şi plachete ale Angelei Marinescu, dar niciodată despre o antologie a sa: e foarte interesant de văzut – cu o privire sintetică, nu analitică – care sunt elementele acestei originalităţi şi ce tehnică de lucru aplică poeta pentru a o precipita.

E în primul rând modul cu totul neaşteptat, insolit în care sunt folosite cuvintele. Angela Marinescu nu creează, cu ele, metafore puternice ca să obţină expresivitate adăugată dintr-un construct stilistic adjuvant pentru complexul poetic. Imaginile sunt rareori compuse şi compuşi chimico-lirici la această poetă care, dimpotrivă, le spaţiază mental şi le fixează, cuvânt cu cuvânt, în pagină într-un fel de „puritate” a folosirii dintâi. E un dadaism oximoronic (întrucât controlat) în această procedură constant aplicată, de a convoca termeni centraţi şi bine definiţi semantic şi a-i descentra, utilizându-i într-o accepţie proprie. Să luăm un exemplu: „muncitorul calificat observă în mod ştiinţific colcăiala./ el ia decizii rapide în toate privinţele./ pare abulic deşi este intens activat. pare nemişcat/ deşi este liric şi pare autist deşi este strict fizic./ sunt întâmplări ale uterului meu rafinat şi toxic./ şi nu pot fi mai bună.”. Muncitor? Muncitor calificat? Poeta particularizează şi obscurizează termenii, smulgându-i dicţionarului şi uzului curent pentru a-i introduce în serii dadaiste şi fluxuri verbale. Nicio rezonanţă socială, niciun accent demofil în această imagine a muncitorului „intens activat”, „liric” şi „strict fizic”. Relaţiile de opoziţie semantică schiţate de Angela Marinescu sunt în aceeaşi măsură particulare: „pare nemişcat/ deşi este liric”; „pare autist deşi este strict fizic”. La fel de bine ele s-ar fi putut converti în relaţii de echivalenţă, de sinonimie poetică: „pare nemişcat şi liric”, „pare autist şi strict fizic”. Concesivul deşi poate lăsa loc, fără probleme, copulativului şi; ori viceversa.

Ai spune că sunt jocuri de cuvinte. Da, însă jocuri serioase. Fiindcă Angela Marinescu, prin această permanentă răscolire şi voită nefixare verbală, reuşeşte să evite capcanele numeroase ale discursivităţii, banalităţii şi silogismului poetic. La mulţi autori ai noştri, construcţia poeziei se vede. Cuvintele sunt, într-un anumit sens, sacrificate, fiind preluate şi manevrate unidirecţional, de dragul unei imagini sau, worse, al unei idei. Eliberându-şi unităţile de bază de această suprasarcină, Angela Marinescu le face să floteze, într-o anume autonomie şi indeterminare, provocând cititorul la eforturi speculative. Dar ar fi o eroare, cred, să căutăm un simbol în „nemişcarea”, „lirismul” şi „autismul” muncitorului „calificat” mai sus menţionat. Esenţială este despovărarea cuvântului, a cuvintelor din toate sferele limbajului, de sensurile ataşate în mod obișnuit sau de cele poetic, prea „poetic” lucrate. Odată lecţia făcută, poeta va trece cu aceeaşi dezinvoltură la altceva, la una dintre obsesiile sale. Secvenţele următoare par din cu totul alt film: „sunt întâmplări ale uterului meu rafinat şi toxic./ şi nu pot fi mai bună.”.

Cu toate că s-a exersat şi în regimul de lucru al textului scurt, percutant, extrem de intens, degajând dintr-odată energii comprimate, Angela Marinescu are o preferinţă vizibilă pentru poemul de mai mari dimensiuni. Aici, joaca serioasă cu limbajul şi rularea fondului obsesional sunt servite de chiar spaţiul generos în care se înscriu. Liricul devine epic şi, uneori, despletit, într-o naturaleţe pe care se străduiesc s-o recâştige şi poeţii generaţiei 2000. Elementul dramatic este implicat: nu numai în scenele convulsive, cu o suferinţă psiho-fizică atroce, declamată în toate registrele, ci şi în structura circulară, repetitivă, cvasi-maniacală a discursului. Descentrându-şi cuvintele, poeta se prezintă, ea, auto-centrată în poezia pe care o scrie: un lung şi nebunesc monolog, pe cât de redundant, pe atât de copleşitor. Îşi asumă redundanţele, repetiţiile, (p)reluările, făcând din acest monolog tulbure şi – cum ar scrie Angela Marinescu – „precis” un spaţiu pulsatil şi chiar un corp de sine stătător. Sunt destui poeţi români care au corporalizat abstracţiunile cu care se lucrează uzual în genul liric; puţini sunt însă cei care au reuşit, ca Angela Marinescu, să-şi autonomizeze imaginarul poetic, constituit şi înzestrat cu toate funcţiile materiei vii.

Şi e un contrapunct de mare efect artistic: frecvenţa imaginilor de suferinţă şi boală marchează, dar nu perforează corpul acesta rezistent al unei poezii care se distruge şi totuşi îşi supravieţuieşte. Spre deosebire de lirismul deprimat şi, de la un punct, dezarticulat al lui Bacovia, cel obţinut de Angela Marinescu creşte din suferinţă şi virulenţă, din sado-masochism, din automutilare. Energia acestei poezii adesea agonică este extraordinară; la fel, volubilitatea comunicării dramatice. Încă un exemplu dintr-un volum de referinţă ca Fugi postmoderne: „umblu hăituită pe un drum plin de pietre care se numesc rătăcite./ aş putea să ard lumânări pe tălpile mele atât sunt de tocite./ aş putea să merg cu un steag negru în gură atât îmi este gura de adâncă./ aş putea să fac dragoste cu tine şi moartă/ atât de mult tu şi umbra ta sunteţi în plămânii mei/ în gura mea şi în stomacul meu gol şi mic.// aş putea de n-aş mai putea. crucea de sus şi crucea de jos, ca aerul, pretutindeni,/ cu cât vreau să scap de cruce cu atât crucea mi se îndeasă în sânge,/ sub piele, în nas, gât şi urechi, sunt toată o cruce./ o cruce cu ochi nas şi gură./ o cruce fără lumânări. o cruce fără umbră./ o cruce fără lumină. o cruce fără întuneric./ o cruce simplă ca un cocoş tăiat./ o cruce imensă ca un trup de fetiţă oligofrenă./ o cruce ca o carte îngropată în pământ.”.

Se observă cum poeta îşi impune structura repetitiv-obsesională, instalându-se treptat în câmpul simbolului cristic. Crucea primeşte numeroşi determinanţi care constituie mărci ale imaginarului propriu. Şi mai mult decât atât, ea se „îndeasă” în alcătuirea de piele şi sânge, într-un fel de febră mistică a visceralităţii analogice. Căci apare o dublă mişcare aici, ca şi în alte poeme ale Angelei Marinescu. Pe de o parte, acea corporalizare a spaţiului poetic despre care am vorbit, inclusiv a ariilor religioase străbătute. Pe de altă parte (şi în sens invers de reprezentare), o şocantă ridicare la putere spirituală a elementarităţii fiziologice. Mai totul pare strident, violent, blasfematoriu, dejecţional. Dar tonalitatea şi imagistica à outrance, cumva, se sublimează. Şi acesta e un aspect al originalităţii autoarei care frapează. Cu toate excesele sale, poeta nu alunecă niciodată în vulgaritate. Altfel spus: excesele poetei sunt de natură artistică, iar nu de limbaj decerebrat pe gustul amatorilor.

În miezul acestor poeme care tuşesc şi scuipă, pierd sânge şi proferează blesteme, arătând corpul în tot ce are mai intim şi mai scabros, stă adesea o reflecţie asupra experimentului pe care autoarea îl face, în deplină luciditate. Reflecţia nu e, desigur, teoretică, ci „mişcată” literar. În excelenta postfaţă de la această antologie, Mircea Martin citează la un moment dat, din Jurnal scris în a treia parte a zilei (2003), un fragment mai consistent din ceea ce ar echivala cu un program poetic al Angelei Marinescu. Să vedem şi această auto-definire, nu în versuri, ca până acum, dar tot într-o limbă de poet: „Mai bine cuvinte desfigurate şi rănite decât cuvinte spilcuite şi neatinse de nici un vânt metafizic. Decât să-mi propun să accept mai bine îmi propun să nu accept. Plăcerea este, astfel, mai mare. Este în acest nu o plăcere pe care nici un da n-o poate egala. Nebunia unui nu întrece în forţă nebunia însăşi. Îmi place până la nebunie nu-ul. Nimeni nu mă va vedea cu vreun da pe buze.”.

Da, aceasta este arta Angelei Marinescu, unul dintre cei mai originali poeţi din generaţia sau din generaţiile sale.

_______

* Angela Marinescu, Probleme personale, note bio-bibliografice de Aurel Sasu, postfaţă de Mircea Martin, colecția Poeți laureați ai Premiului Național de Poezie Mihai Eminescu, coordonator Gellu Dorian, Editura Paralela 45, Piteşti, 2010, 280 p.

Din volumul Linia de contur, II, Editura Spandugino