Ioana RevnicIoana Revnic
28.05.2016

Magie în vârful unui salcâm înalt

Eram în clasa a treisprezecea de Şcoală Normală când am citit pentru întâia oară o nuvelă de Ştefan Bănulescu (8 septembrie 1926 – 26 mai 1998). Îi datorez această întâlnire cu prozatorul şaizecist profesorului meu de limba română care – din oferta de texte ale unor scriitori contemporani, incluse în manual – a ales să studiem în clasă Mistreţii erau blânzi. În studenţie, aveam să citesc şi celelalte nuvele, plus Cartea de la Metopolis, pentru un seminar de literatură. Mai apoi, scrierile lui Ștefan Bănulescu au devenit, pentru mine, obiectul unei cercetări aprofundate.

L-am cunoscut pe Ştefan Bănulescu atâta cât se lasă cunoscut din cărţile lui pe care le-am citit din obligaţie, întrucât îmi asumasem corvoada realizării unei lucrări a cărei temă (despre dimensiunea mitică și fantastică a operei) mi se pare – azi – irelevantă. Poate și pentru că nici măcar nu am ales-o eu, ci coordonatorul tezei mele de doctorat.

La început, apropierea de scrierile bănulesciene a semănat, în ceea ce mă priveşte, cu o … căsătorie din interes. În timp, a devenit o legătură de care nu mai pot să mă eliberez.

Dacă ar fi să mă proiectez într-un personaj al prozatorului, aş alege să fiu femeia care atât îl iubea pe omul ei (un scrib ce însemna morţile şi naşterile), încât noaptea îi clipea la tălpi cu genele, ca să-i facă somnul mai dulce. Iar dacă, dintr-un cercetător al operei, m-aş transforma într-un ,,vânzător” al acesteia, aş începe prin a livra potenţialilor cititori niște eşantioane din imaginarul bănulescian.

208664input_file0090410_w700_h866_q100

Legenda morii lui Fuierea

Apare într-una din bucăţile memorialistice ale Operelor* şi în nuvela Dropia.

Din moară au rămas doar ,,nişte râpi şi nişte dâmburi pe o întinsă porţiune de pământ”, pe coasta unei albii secate. Lângă ruinele lăcaşului creşte un plop uscat în care vara apăreau maci roşii (semne lăsate vreunui iubit de morăriţa ,,furată mereu de neastâmpăr şi de un fel de dragoste zburătoare”).

Nimeni nu a uitat povestea morarului îndrăgostit, care nu a încetat niciodată să-şi caute nevasta ,,luată de un vârtej de praf alb, într-o vară de secetă şi de dogoare”. Fuierea a străbătut lumea zi şi noapte, de la un capăt la altul al ei. ,,Şi tot alergând aşa cu calul, înainte şi-napoi – spune legenda – pământul se surpase sub copite şi Fuierea continua să alerge cu calul într-un fel de groapă lungă, între orizonturi, până când zgomotul trapului şi galopului oamenii îl auzeau venind de dedesubt – morarul alerga pe fundul cărării, nu se mai vedea, pământul se închisese deasupra drumului lui de căutare”.

Câmpia

Cântecele de câmpie (poemele publicate de Ştefan Bănulescu în 1968 și care au circulat, mai apoi, ca Addenda a volumului de nuvele Iarna bărbaţilor) concentrează, ca într-un parfum tare, toate esenţele care fac din teritoriul campestru unul ,,pulverizat de vraja” mitului.

Câmpia bănulesciană în variantă lirică este un spaţiu stăpânit de un timp al sfârşitului şi locuit de creaturi stranii – Costea Nebunul, Andrei Mortu, Duda Cruda – a căror biografie fabuloasă a ajuns, la rându-i, în punctul terminus. Obiceiurile sau practicile magice prezente în nuvele şi în roman sunt ,,rezumate” în aceste poeme. Găsim aici referiri la riturile meteorologice specific româneşti, la obiceiuri străvechi. Doi arbori (salcâmul şi salcia) şi două păsări fantastice (cocoşul şi dropia) devin însemnele sacre ale acestui loc lipsit de oricare alte infiltraţii ale religiosului.

Câmpia este, de altfel, un supra-personaj prezent în primele scrieri ficţionale bănulesciene, în roman sau chiar în unele fragmente memorialistice. Configuraţia teritoriului bănulescian – acelaşi, inclusiv în proza eseistică, unde este prezent sub numele generic al Provinciei de Sud-Est – devine definitivă în romanul Cartea de la Metopolis.

Până atunci, proza scurtă a scriitorului impune imaginea câmpiei sud-dunărene dintr-o dublă perspectivă: cea realistă – în care spaţiul geografic este înfăţişat ca marcat de anomalii climatice (revărsări de ape, secetă) şi de convulsii sociale (războiul) – şi cea mitică, în care acelaşi univers devine cadru de manifestare a unor fenomene inexplicabile, loc cu o floră şi o faună austere, dar fabuloase (iarbă crescută până la umeri, salcâmi şi sălcii, plopi în care înfloresc maci roşii, mistreţi bătrâni, dropii, bivoli, cai cu bărbi galbene şi priviri omeneşti), univers păstrător al unor obiceiuri ,,de-nceput de lume” locuit de personaje cu biografii ieşite din comun.

Teritoriul campestru din nuvele şi din poeme capătă, în roman, înfăţişarea Dicomesiei şi a Insulei Cailor. Dicomesia este un ţinut binecuvântat, un eden terestru, cu grâie mari ,,până la coama unui cal dicomesian”, cu păsări ,,atât de multe şi atât de netemătoare prin mulţimea lor, încât dicomesienilor şi tuturor oamenilor obişnuiţi câmpiei li se aşază pe pălării şi le zboară printre glezne”. Se zice că Dumnezeul dicomesienilor le-a oferit acestora câmpia toată şi le-a spus: ,,Luaţi-o, zgâriaţi-o puţin, aruncaţi sămânţa şi îmbogăţiţi-vă, voi şi tot neamul vostru”, iar apoi le-a dat şi păsări pentru câmpia lor, ivite din cele câteva ouă de prepeliţă, pe care Creatorul şi le-a luat din barbă, dăruindu-le oamenilor.

De Bobotează au loc alergările de cai, iar bărbații răpesc fetele de măritat. Sau înoată după o cruce aruncată în apele îngheţate ale Dunării. ,,Prinzătorii de cruce” – hoţi, criminali sau oameni străini – sunt răsplătiţi cu ,,căruţe întregi de făină şi fasole, de fâşii de slănină şi de seu, de mere uscate”. Ori sunt lăsaţi să mâne caii care poartă o biserică pe roate. Construcţia cu ,,pereţi din scândură neleguită, roţi înalte cu butuci groşi şi două oişti” e o emblemă a locului. Un semn că această comunitate are un trecut care se pierde în ,,vremi de început de istorie”.

Salcâmul

În Cântece de câmpie salcâmul este, mai întâi, un simbol al morţii, al singurătăţii şi al părăsirii, căci printre ramurile lui îşi găseşte sfârşitul, spânzurându-se, Costea Nebunul: ,,Salcâm nalt, salcâm subţire,/ Umbra ta, câteva fire,/ Stă pe lung, nu stă pe latul/ Atârnă ca spânzuratul/ Umbră, să mă sui la tine,/ că tu nu cobori la mine./ Nu mă sui, a mai fost unul/ Pe nume Costea Nebunul./ Sus la umbră s-a urcat,/ De-o cracă s-a căţărat/ Şi pe câmpul gol şi spân/ S-a spânzurat de salcâm” (Salcâmul din Bărăgan). Mai apoi, într-un alt poem, simbolul este reabilitat, trunchiul arborelui devenind lăcaşul în care omul îl zideşte pe Dumnezeu: ,,Dumnezeu stătea-n genunchi/ L-am sădit şi-l făcui trunchi,/ Trunchi cu umbră de salcâm/ pentru când voi fi bătrân” (Cântec de dimineaţă).

Arborele este asociat și unei experienţe iniţiatice din copilărie.

Episodul e prezentat într-un articol memorialistic din revista ,,Cutezătorii” (an I, nr. 2, 5 octombrie 1967).

Aventura – cățăratul într-un salcâm – se petrece pe timp de noapte, iar iniţiativa implică voinţă, stăpânire de sine şi perseverenţă. Totodată, are o finalitate inedită: ,,Mi se spusese odată că dacă voi avea curaj într-un miez de noapte să urc în vârful unui salcâm înalt pot vedea de acolo soarele luminând cealaltă parte a pământului”.

În această aventură pornesc copilul de odinioară şi un prieten. Ca escapada să aibă sfârşitul scontat, ei sunt nevoiţi să respecte anumite tabuuri: paşii lor urcând pe crengile copacului ,,ca pe nişte trepte” trebuie să rămână neauziţi, iar mişcările – ,,uşoare, ca acele ale zborului”, ca nu cumva să tulbure întunericul care, odată trezit, ,,s-ar fi revărsat şi ar fi acoperit soarele de pe cealaltă parte a pământului”. De aceea, cei doi hotărăsc să îşi lepede cămăşile pentru ca foşnirea lor să nu zgândărească noaptea şi să o trezească din somn. Copiii dovedesc nu doar o voinţă de nezdruncinat (izbutind să-şi învingă somnul şi oboseala), ci şi o ingeniozitate nemaipomenită, căci – în ciuda opreliştilor – ei îşi continuă netulburaţi urcuşul printre ramurile năpădite de rouă, astâmpărându-şi setea cu frunze umede de salcâm.

În final, adevăratul câştig al aventurii lor nu este cel anticipat (,,ajunsesem târziu, spre dimineaţă, pe crengile de sus, nu puteam vedea bine cealaltă parte a pământului de atâta soare şi de atâta lumină, dar ajunsesem”), ci urcuşul însuşi.

Stejarul…

…mesager al sfârşitului, în universul invadat de semnele morţii din Mistreţii erau blânzi. În satul distrus zăpoarele Dunării stejarul bătrân ce stătuse drept timp de treizeci de ani, zace acum ,,prăbuşit în apă, cu rădăcinile smulse şi căscate”. Apa şi vântul fac ca acestea să i se amestece cu crengile ,,din vârful coroanei”, de parcă stejarul s-ar închirci înfrigurat, ca să ,,îşi pupe” rădăcinile. Altădată ,,mândria pădurii”, arborele cu al său trunchi gol devine – acum – doar un ,,ochean” prin care se vede mai bine sfârşitul.

Mistreţul Vasile…

…în contrapondere, un simbol al rezistenţei şi al supravieţuirii. Conduce turma de mistreţi ivită în satul inundat. E un fel de stăpân al locului. Bătrân, şchiop, berc, ,,purtându-şi urechile peste ochi”, ca şi cum nu i-ar păsa de sloiuri. Apariţia lui provoacă un râs eliberator de spaime, un semn al faptului că, în situaţii limită, omul ştie să găsească în sine şi în ceilalţi forţa de a merge mai departe.

Dropia

Scrierea bănulesciană în care pasărea este evocată pentru întâia oară este un reportaj din 1963. Imaginea ei apare apoi în nuvela omonimă publicată în ,,Gazeta literară” un an mai târziu şi, în cele din urmă, în ,,cântecul” găzduit de revista ,,Ramuri”, în 1965.

În reportajul amintit, povestea dropiei este folosită în contextul realizării unei antiteze între două decupaje temporale scindate de o catastrofă istorică (războiul) şi de una climatică (seceta). Reportajul debutează convenţional, cu fixarea locului (o gară, Ciulniţa) şi a timpului (,,în­tr-o zi de iulie spre seară”). Clădirea de la Ciulniţa e un spaţiu invadat de păsări mici, cenuşii, amănunt ce îl determină pe copilul de odinioară să îşi imagineze că până şi ,,impiegaţii cu şapca roşie din birouri” se retrag, la sfârşitul unei zile de muncă, ,,nu în case, ci într-un fel de cuiburi mai mari, undeva în câmpie, lângă gară”. Un astfel de cadru pare potrivit pentru ca fantasma din mintea copilului să capete concreteţe.

În faţa lui şi a altor zeci de oameni întorşi de la seceriş şi cocoţaţi pe acoperişurile vagoanelor de marfă, dropia se arată ,,în iluziile de ape de la marginea miriştilor arse şi late vărsate în orizont”. Măreţia momentului face ca între privitori să se instaureze o tăcere desăvârşită, tulburată doar de avertismentele salvatoare ale unora, în clipa când dropia este luată în bătaia puştii. Imaginea idilică a unei comunităţi umane coerente şi echilibrate contrastează cu cea de după război, pe timp de secetă. Dropia nu se mai arată, iar câmpia însăşi – asediată de gloanţe şi de ghiulele – se ascunde parcă, asemenea păsării ,,de neatins, ca un vis”.

În ultima parte a reportajului, creatura decade din postura de simbol al misterului câmpiei. ,,A vedea dropia” înseamnă a ajunge cu lucrările de ,,arat, însămânţat sau grăpat” la marginea câmpului, iar ,,prinderea” ei e prilej de întrecere între agricultori.

Apoi, într-un mod neinspirat, dropiile sunt asociate locurilor unde se întâlnesc realizările epocii: ,,Spre seară ne-am apropiat spre dropiile de lângă Ciulniţa, la locuinţele cu aspect de vilă ale tractoriştilor, la atelierele mecanice, la turnul de apă şi la clădirile etajate ale crescătorilor de păsări” etc.

Două din aceste semnificaţii valorificate de autor în reportaj trec în nuvela din Iarna bărbaţilor.

La dropie este, mai întâi de toate, numele unui loc cu porumb spre care se îndreaptă pe timp de noapte convoaiele de săteni care, din cauza secetei, sunt nevoiţi să-şi caute hrana în altă parte. Dropia rămâne întruchiparea misterului câmpiei, ce nu se arată decât celor aleşi. În plus, ea reprezintă un ideal erotic feminin.

O însumare a tuturor acestor valenţe ale simbolului se găseşte în poemul din Cântece de câmpie. Cadrul şi momentul apariţiei păsării reprezintă o poetizare a reperelor spaţiale şi temporale schiţate în reportaj: ,,Pe miriştea arsă şi lată/ La dunga cerului spartă/ de-o vizuină de soare/ Spre asfinţit şi răcoare/ Se saltă un cap de şarpe/ Printre năluci verzi de ape”. Iar identitatea dintre dropie şi natura feminină paradoxală e sugerată printr-o impresionantă descriere ce ilustrează şi esenţa ambiguă a creaturii: ,,Şarpele cu cap de vultur/ Cu plete galbene-n jur,/ La gât cu soarele roată,/ Cu piept şi sfârcuri de fată/ Cu coroană de regină,/ Cu aripile-n ţărână./ Stă cu pieptul dezgolit/ Tremurat în asfinţit”.

Un joc al dragostei

Protagonişti: Victoria şi pe Miron, din Dropia. Despre ei se spunea că ar fi fost suflete gemene: ,,Lumea zicea că am fost nimeriţi unul pentru altul, dar nu ne-am ştiut la timp firea, ca să ne luăm şi să facem casă împreună”. Căutând o fostă iubită, Miron poposeşte în casa Victoriei, femeie căsătorită cu un altul. Concomitent cu istorisirile ei despre familia celei căutate de Miron, Victoria exercită asupra bărbatului un subtil ritual de seducţie, început cu rostirea unui cântec ,,de tinereţe” – Cântecul de cămaşă albă – pe care îl recită în noaptea Anului Nou fetele de măritat, punând orz pe vatră: ,,Printre ele, bob de aur, faur, taur, iute ca un graur, ban de aur, om de aur. Aur, faur, om de aur, în casă să te aduc. Pe piept să te culc…”

Apoi, Victoria se ridică veselă în picioare, se rezemă de canatul uşii, se uită în ochii bărbatului râvnit, îşi potriveşte cocul de femeie măritată, ca în cele din urmă să îşi desfacă părul negru, să şi-l împletească iar şi iar, să îşi dezvelească gâtul înalt, să apară înveşmântată într-o rochie roşie…

Totul are o înrâurire magică asupra lui Miron.

Și descântecul spus la început. Și gesturile femeii. Și salcia înflorită aşezată pe masa din odaie. Și frunzele de pelin de sub pernă. Și florile roşii prinse de jur împrejurul unei icoane cu îngeri galbeni.

Acesta se lasă – în cele din urmă – prins în mrejele Victoriei pe care, a doua zi, o găseşte metamorfozată într-o creatură hidoasă, cu ,,părul veşted, nasul ascuţit şi gura pungă”.

Un ceremonial funerar de o sobrietate încăpăţânată

Din Mistreţii erau blânzi rămân vii în mintea cititorului secvenţele în care Condrat se îndârjeşte să-i sape fiului mort o groapă în duna mustind de apă, spre a-l înmormânta în pământ, aşa cum cere datina. Totul se desfăşoară în prezenţa unui diacon ,,visător de cuvinte”, a proscrisei Vica, care îl plânge pe copil, a lui Dache şi Laliù – doi lăutari însărcinaţi să intoneze un cântec lumesc ,,cu pământ şi cu iarbă”.

Admirabilă este secvenţa în care autorul insistă asupra pregătirilor acestora pentru împlinirea fără cusur, într-o împrejurare potrivnică, a ceremonialului: ,,Laliù şterse cu fularul roz zăpada de pe ţambal, îşi aplecă pieptul peste corzi ca să le apere de ploaie şi de ninsoare şi începu să bată cu beţele melodia. Dache apăsă de câteva ori tare cu arcuşul pe vioară, un fel de marş. Aşa obişnuia să deschidă orice cântec, cu un scurt marş. Tăie de câteva ori pieziş aerul cu arcuşul, ca şi cum ar fi vrut să înlăture zgomotele furtunii ce stăruiau şi-i încurcau urechea muzicală, şi apoi prinse şi el pe vioară melodia începută de Laliù. Dache, după ce luă de câteva ori vorbele cântecului, trase pe arcuş, drept sfârşit, obişnuitul său marş scurt.”

O poreclă: Iapa-Roşie

(din Cartea de la Metopolis)

Înfățișarea fetei cheamă porecla care i se pregăteşte. Părul roşcat i se revarsă sălbatic peste ,,umeri şi întreg spatele”. Trupul ei are oase lungi şi drepte. E rumenit la focul cuptoarelor din aurăria în care locuia.

Mai întâi, mama adoptivă a tinerei (o aurăreasă) observă că aceasta are ,,cap, trup şi picioare roşii de iapă subţire”. Apoi, copila ,,îşi gândeşte” supranumele, ,,râzând şi scuturându-şi coama, aruncându-se în pat pe spate, ridicându-şi în sus picioarele drepte şi lungi până spre tavan, bătând cu ele aerul fierbinte al aurăriei”.

Pecetluirea poreclei: în cea dintâi noapte de dragoste. O dragoste (vinovată) cu un bărbat trecut. Generalul Marosin, iubitul aurăresei. Plânsul tinerei femei şi râsul bărbatului: ,,Iapa mea Roşie, Iapa mea Roşie. Nu mai plânge, trece repede”.

Ultimul Soleiman

Personaj din nuvela Satul de lut, botezat cu un nume de o măreţie inutilă. Fost grăjdar. Avea în grijă, pe timp de pace, măgarii ce trăgeau vagonetele în mină, dându-le pâine cumpărată din leafa lui. Este prezentat în ipostaza de rătăcitor pe câmpul bombardat ,,în căutarea unei ţări în afară de lume”, fiind ultimul care se mai îndârjeşte să creadă într-o iluzie cu nume de femeie – singura avere pe care o are, pe lângă măgarii bătrâni şi un mânz alb: ,,N-avea rude, nimic. N-avea decât amintirea unui nume de femeie: Neriman. Poate iubita lui, poate o soră care nu mai este. Cu numele de Neriman chema lucrurile care-i plăceau, dar cum astea nu prea erau şi nu le avea, spunea mereu Neriman, ca o ultimă speranţă. Chema tot ce i se părea bun cu numele unei iluzii…”.

Imaginea lui – metaforă a destinului bănulescian.

* Ștefan Bănulescu, Opere, vol. I – II, Ediţie îngrijită de Oana Soare, Prefaţă de Eugen Simion, Editura Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă, Editura Univers Enciclopedic, 2005.

(sursa foto: ziarullumina.ro)

2.216 cititori