Odilia Roşianu
„Nici n-avem ce să spunem de om bun ce-a fost. Respectuos. Cuminte. Cu bun-simţ. N-a zis că este marele artist. El a ţinut socoteală de noi, ţăranii. De toată lumea.” Așa spunea o femeie din Gruiu, vecină cu Ștefan Iordache, în acel septembrie trist al anului 2008.
A debutat în filmul „Străinul”, la 23 de ani. Și a încheiat cu „Ticăloșii” în 2007. Timp de aproape jumătate de secol a interpretat roluri mari și nuanțate în nenumărate filme: „Glissando“, „Ediţie specială“, „De ce trag clopotele, Mitică?“, „Hotel de lux“, „Concurs“, „Noiembrie, ultimul bal“, „Cel mai iubit dintre pământeni”.
Iar parcursul celor 43 de ani de cinematografie a fost însoțit permanent de prezența lui pe scenă, în roluri ce cu greu ar putea fi uitate: Titus Andronicus, Raskolnikov, Hamlet, Maestrul din „Maestrul și Margareta”, Richard al III-lea sau Barrymore. Ultimul său rol a fost Prințul Potemkin, în piesa Ecaterina cea Mare de George Bernard Shaw, în 2008 la Teatrul Național București.
Alături de Valeria Seciu, în „Maestrul și Margareta” (Teatrul Mic, 1980)
Eu joc teatru, pentru că nu ştiu să fac altceva! Dacă ştiam să montez prize, asta eram, electrician. Eu nu am dorit să devin mare actor, dar soarta, Dumnezeu m-a împins aici. Când am dat admitere la Medicină, am făcut vizita medicală la facultatea de teatru. Iar când am ieşit de acolo, mi-am notat într-un jurnal că niciodată nu aş vrea să trăiesc printre asemenea oameni. Dacă teatrul e inima mea, atunci află că inima mea a fost cucerită treptat, în timp.
Lumea mă ştie mai degrabă pentru că am cântat cu Sanda Ladoși şi mai puţin pentru Hamlet, Richard sau ce am mai făcut eu. Nu mă indignează asta, ba chiar privesc situaţia cu umor. Nu-mi doresc popularitate. Au alţii destulă.
Sunt unul dintre oamenii care dau extemporal seară de seară, la spectacol.*
Ștefan Iordache (3.02.1941 – 14.09.2008)
Ștefan Iordache în Potemkin („Ecaterina cea mare”, TNB, 2008)
*ultimul interviu acordat de Ștefan Iordache, în iulie 2008
