„Mă, dar știi că o să iasă frumos!”

Unul dintre pionierii şcolii realiste de interpretare scenică a aderat un timp la stilul romantic de joc, sub influenţa cerinţelor vremii şi sub îndrumarea lui Mihail Pascaly. Constantin I. Nottara (5 iunie 1859 – 16 octombrie 1935) s-a afirmat ca protagonist în Shylock, Hamlet şi Lear din teatrul shakespearean, Oedip din „Oedip Rege” de Sofocle, Don Salluste din „Ruy Blas” de Hugo, bătrânul medic din Medicul în dilemă de George Bernard Shaw, Ştefan Tipătescu din „O scrisoare pierdută” şi Ion din „Năpasta” de Ion Luca Caragiale, Vlaicu din „Vlaicu Vodă” de Alexandru Davila, Ştefan cel Mare din „Apus de Soare” şi Tudose din „Hagi Tudose” de Delavrancea  etc. Nottara a avut o intensă activitate și ca director de scenă și profesor la Conservatorul dramatic din București. Printre elevii săi se numără actori de renume: Tony Bulandra, Velimir Maximilian, Ion Manolescu, Maria Ventura, Maria Filotti.*

(C.I. și C.C. Nottara)

Caragiale se oprea din când în când şi făcea haz de jocul actorilor, zicând: „Mă, dar ştii că o să iasă frumos!” Şi apoi o pornea mai departe şi tot aşa, până ce făcea toată repetiţia, şi a doua zi la fel, şi la alte repetiţii asemenea, luând însă din ce în ce mai puţin parte la dublarea rolului dimpreună cu actorul. În sfârşit, actorul rămânea să repete singur, şi Caragiale sta pe scaun lângă sufler, ca un spectator care se distrează şi face haz de glumele şi situaţiile mucalite ale personajelor din piesă, zicând mereu: „Mă, dar ştii că o să fie frumos!” La piesele lui Caragiale, repetiţile nu se făceau în modul cel obişnuit. În adevăr, eu însemnam poziţiunea fiecărui personaj, trecerile de la un loc la altul, după importanţa mişcărilor sufleteşti, însă toată lucrarea mea de punere pe scenă, de regizor, era făcută în mod provizoriu, pentru că de îndată ce Caragiale venea între noi, repetiţia lua alt aspect. Autorul începea să arate actorilor jocul în felul lui. Nu se mulţumea, de pildă, să dea o intonaţie sau să fixeze anumite gesturi sau mişcări de fizionomie. Se aşeza alături de actorul care repeta şi repeta şi el cu actorul, adică antrena şi călăuzea pe actor pe linia personajului conceput de dânsul, cu glasul, pentru că el ţinea ca la anume roluri actorul să-şi schimbe şi glasul, cu intonaţiile, cu accentul, cu mintea, cu gesturile, în fine cu tot aparatul trebuincios unei interpretări. În momentul acela, era interpretat acelaşi rol de doi actori. Această manevră o reîncepea cu toţi actorii în parte şi nu contenea până ce nu se ajungea la realizarea desăvârşită a interpretării.”

Imagine de pe: ler.is.edu.ro

*sursa: Academia Republicii Populare Române, Dicţionar Enciclopedic Român.