Lungul drum al imaturităţii mele

Norman Manea ( n. 19 iulie 1936, Suceava) este cel mai tradus scriitor din literatura română contemporană, fiind publicat în peste 20 de limbi.

Primul exil al autorului se produce la vârsta de 5 ani: „Lungul drum al imaturităţii mele – în sensul brâncuşian al artistului copil etern – a început în iulie 1945, la câteva luni de la întoarcerea dintr-un lagăr deconcentrare numit Transnistria.”

Inginer de profesie, a muncit la construirea blocurilor din centrul oraşului Ploieşti. Emigrează la 50 de ani, „puţin după pubertate”, cum glumeşte el, ducând cu el în Statele Unite ale Americii două elemente româneşti: limba română şi pe soţia sa, Cella Manea. Autorul menţionează că singura avere pe care o avea era limba română „casa mea, casa melcului”. La aeroport, fiind gata de plecare a avut senzaţia că, în schimbul paşaportului, i s-a tăiat limba: „tocmai în momentul în care aş fi putut să vorbesc liber şi aş fi atât de multe de spus, am plonjat în Lumea Nouă.”

„ (…) pentru scriitor, un exilat prin excelenţă, limba este placenta sa (…) este pentru scriitor nu doar o lentă şi exaltantă cucerire ci legitimarea domiciliului spiritual. Limba reprezintă adevărata cetăţenie, sensul apartenenţei – casa şi patria scriitorului.” (Casa melcului, Norman Manea). Un laitmotiv, originea însăşi a existenţei prin cuvânt, autorul se construieşte pe sine şi scrie în limba maternă, limba română.

Deţinător a numeroase şi importante premii literare internaţionale, lui Norman Manea i se decernează în 2012 Premiul Naţional pentru Literatură din partea Uniunii Scriitorilor din România, pe care titularul îl consideră un „compromis tardiv”. Deşi se bucură de un mare succes peste hotare, operele lui nu se regăsesc în manualele româneşti. În prezent, este profesor de literatură europeană la Bard College, New York.

„Dar dacă nu locuiesc într-o ţară, ci într-o limbă?”  (Norman Manea)

*

”Dacă la 5 ani eram o fragilă fiinţă primară, o mică vieţuitoare receptând instinctual agresiunea frigului şi foametei, a bolii şi a panicii, a barbariei prolifice din jur, la 50 de ani eram un infantil îmbătrânit, locuind în himera scrisului. Nu lăsam în România bogăţii pe care nu le avusesem niciodată, singura avere de care mă învrednicisem, limba, o luam cu mine, chiar dacă devenise un domiciliu al nostalgiilor şi rănilor, închise în ele însele şi îngreunând adaptarea la noua geografie şi istorie în care naufragiam.
Exilarea la 50 de ani, vârsta la care nu se mai comit asemenea drastice decizii, avea aparenţele unei catastrofe cosmice, un fel de pregătire pentru exilul ultim, al morţii.
Nu exageram cînd mărturiseam unui prim prieten american că pierderea limbii însemna pentru scriitorul care încercam să fiu o ardere intensă şi profundă, până în adâncul cel mai adânc al personalităţii, adevăratul holocaust, conştientizat, de data asta, cu disperarea maturităţii.” (Exilul e o traumă privilegiată, Norman Manea în dialog cu Daniel Cristea-Enache)

*

„Târzie oră de noapte. Pe ecranul de televizor se desfăşoară ceremoniile bisericeşti ale Învierii.

Mă aplec asupra teancului de ziare. Reacţiile la Jurnalul lui Sebastian sunt variate. Emoţie, uimire, iritare.

De ce m-ar interesa? Doar nu am fost prezent, când pătimaşul Ariel perora, în anii huliganici dinaintea naşterii mele, în faţa micii audienţe în librăria bunicului, despre huliganul Sebastian şi legionarii huligani cu care se aliaseră prietenii săi. Sebastian nu are legătură cu Transnistria, nici cu Periprava.

Adevărat, şi el vroise să iasă din ghetou şi nu fusese întâmpinat cu flori, ci, previzibil, de alte ghetouri.

Şi el sub asediu rămăsese captivul adversităţii interioare …. asemănările greu de neglijat nu anulează, însă, diferenţele drastice.

Trăise în lumea vechilor coduri, gata să explodeze, eu am trăit, după ce codurile explodaseră. Nu, nu sunt Sebastian, dar dacă aş scrie despre Jurnal, aş fi acoperit din nou de sudălmi şi pietre? Din nou onorat ca trădător, extrateritorial, „gunoi”, agent al Casei Albe ?”

„Năucul Noah se iniţia nu doar în viaţă, ci şi în Viaţa de Apoi. Moartea căpătase, mai întâi, chipul supt şi adorat al bunicului Avram! Bruscă magie a neînsufleţirii: Viaţa de Apoi, în groapa fără nume şi viaţă. […] Încă viu, în viaţă, gândind propria moarte, dar înțelegând, atunci, că plânsul şi foamea şi frigul şi frica sunt ale vieţii, nu ale morţii. Nimic nu era mai important decât supravieţuirea, aşa spunea mama, încercând să-şi încurajeze soţul şi fiul. Moartea trebuia, cu orice preţ, refuzată. Doar astfel merităm supravieţuirea, repeta responsabila cu supravieţuirea.”

(„Întoarcerea huliganului”, ed. Polirom 2011)

(sursa foto: metropolis.ro)