Literatura de aziLiteratura de azi
21.01.2016

Luminile și umbrele sufletului

Profesor de limba greacă, traducator al lui Platon, autor, eminescolog, filosof, eseist și traducător român, Petru Creţia (21 ianuarie 1927 – 14 aprilie 1997) a urmat Facultatea de Limbi Clasice în cadrul Universității București, luându-și licența în 1951. În perioada 1952 – 1957 și-a construit cariera universitară, fiind asistent, apoi lector la Secţia de limbi clasice a Facultăţii de Litere din Bucureşti. În anii 1971-1975 a fost cercetător la Institutul de Filosofie. Din 1975 a îngrijit, alături de Dimitrie Vatamaniuc şi un grup de cercetători de la Muzeul Literaturii Române, sub egida Academiei Române, ediţia critică a operei lui Mihai Eminescu.

Printre oamenii care dau culoare vremii se disting, prin numărul și prin valoarea lor, ticăloșii. Unii sunt persoane bine știute, care pângăresc amarnic țara prin tot ceea ce fac. Ar putea fi lesne numiți aici, dar e mai bine ca cititorul să o facă singur, la alegere. De ce să-i îngrădim libertatea? Alții, cei mai mulți, nu au notorietate națională, și știu doar cei care pătimesc de pe urma lor în cercuri mai restrânse. Dar, așa mai puțin sau deloc cunoscuți, se află pretutindeni, întinși ca o pecingine.” (fragment capitolul „Ticăloșii”, volum „Luminile şi umbrele sufletului”)

Prostia, ca slăbiciune a minții, nu este vreo vină, vreun viciu sau vreun păcat, este un dat genetic; cineva este prost așa cum are ochii albaștri sau mușchii puternici. Fapt este că prostul, prost fiind, nu poate pătrunde în miezul lucrurilor, nu are discernământ, percepe faptele în sine, desprinse din contextul lor, e incapabil să asocieze sau să disocieze, nu poate nici analiza o stare de lucruri cât de cât complexă, nici sintetiza elemente în aparență disparate. Cum lumea îi este greu de înțeles, o potrivește el cumva puținei sale înțelegeri, punând de bine, de rău la un loc noțiuni false ori confuze, de obicei preluate anapoda din lunga și bogata tradiție a prostiei omenești.” (fragment capitlul „Prostia”, volumul „Luminile şi umbrele sufletului”)

Este mereu la fel

Este mereu la fel în clipă şi în veac,

Este mereu ca într-un vis fără să fie niciodată vis.

Stăm lângă ţărm, la începutul serii,

Cu faţa către larg.

Iar valurile vin spre noi, fără priviri, amare şi străine,

Spre noi care privim, uitaţi,

Vin fără de odihnă, rânduri după rânduri, reci,

Urlând sub cerul fix.

Se năpustesc nestăvilit spre noi

Din largul cenuşiu şi înspumat al mării fără orizont,

Însă mereu, ca într-un vis fără sfârşit,

Nu ne ajung.

De parcă lumea noastră nu ar fi a lor

Şi nu am face parte din acelaşi timp,

Într-o hotărnicire fără de hotar,

Într-o neţărmurire scrisă pe un ţărm,

În coprezenţa unor crâncene absenţe.

Iar lacrimile noastre, drepţi pe ţărm şi nemişcaţi sub cer,

Nu au soroc.

Imagine de pe cartis.info