Camelia Radulian
Să vă spun. Știu că era toamnă, cred că mă pregăteam să-mi fac un ceai de ceva, s-ar putea să fi fost chiar răcită, nu mai țin minte, că altfel nu am prea des tabieturi slave sau britanice. Și să intru pe Facebook, evident, fiindcă în perioada aia eram addicted. Dar rău! Bine, cam toți eram, îmi găsesc eu acum o scuză. Da, plutea un fel de excitație nebună în aer, nu, nu erotică, Doamne ferește, la naiba, era o frenezie a like-urilor, un fel de atmosferă de Woodstock, ceva ce nu s-a mai văzut. Energia aia, vibrația aia care te consumă ca o îndrăgosteală, mai ales dacă îndrăgosteala nu-ți mai e printre priorități. Apropo, unii merg la pescuit, în căutarea ei, și fac mici tornade în pahar, când prind câte-un pește mai măricel, alții citesc, alții se uită la filme, alții urcă pe munți, alții aleargă după premii sau averi, alții schimbă iubiți și iubite, și nu se mai satură, alții devorează dulciuri sau dau iama în alcool. Dar oricum ar fi să se obțină, tot emoție se numește această goană. Căci omul nu poate exista în afara emoției. Ba poate, dar e gol. Sună a tablă ruginită, credeți-mă.
Cunoscusem, prin intermediul acestui site, o mulțime de oameni, pe unii chiar i-am întâlnit şi erau dincolo de cele mai frumoase așteptări, avem senzația unei revărsări torențiale de frațietate, benevolență și apartenență la o cauză comună, cam cum a fost în perioada Revoluției din 89, dacă mai știți, când le erai tuturor „frate’’, te îmbrățișai la drumul mare cu oricine îți ieșea în cale, iar patetismul curgea lin și firesc, nu suna hodorogit sau penibil, ca azi.
Pe Odilia*, tot aşa am cunoscut-o, cu ajutorul virtualului, prin intermediul unei alte prietene. Frumoasă, sofisticată, elitistă, cu un zâmbet amprentat pe chip, dar mereu elegant și reținut. Am aflat că e redactorul-șef al unei reviste, ceea ce mi-a confirmat intuiția că lucrează cu literele. Dacă cineva m-ar fi trezit noaptea și m-ar fi întrebat „ia spune repede ce meserie crezi că are Odilia?”, aș fi răspuns, cu ochii încă închiși, „editor, dom’le!”, „Aaa, deci nu poetă, nu scriitoare, eşti sigură?”, „Nu, aș fi zis din nou. Odilia e genul care evaluează, mai degrabă decât cel care se vrea sau se lasă evaluat. Artiștii sunt deseori histrionici, au o nevoie nativă de validare, au o gălăgie interioară deseori vizibilă și deranjantă. Ea e criptică, silenţioasă, are o fineţe de bisturiu, te intuieşte, te evaluează, ştie din doi timpi şi trei mişcări câte parale faci.” Așa o vedeam eu. Și o văd. Ador genul ăsta de oameni: rari şi de foarte bună calitate.
La fel l-am cunoscut și pe Daniel Cristea-Enache, tot printr-un lanț al prieteniilor virtuale. Dar pe el il citeam de ceva vreme, ani, cred. Savurându-i eleganța și malițiozitatea abia perceptibilă a limbajului, uimindu-mă de acel altfel pe care îl aducea în noua critică. Pentru mine, critica e un mod subtil de a face beletristică, fiindcă frazarea ei, dacă își asumă riscul de a se delimita de tiparele vechi, osificate și dictatoriale, e mai alambicată, mai fluidă, mai sinuoasă, are alunecări extrem de inteligente și proaspete, iar felul în care îți transmite că ești un dezastru, de exemplu, poate avea nuanțări multiple, pornind de la tandrețea infinită, de un hipnotism aproape erotic, până la sarcasmul mușcător sau aroganța grobiană.
Îmi plăcea, deci, umorul fin și prețios al lui Daniel Cristea-Enache. Limbajul lui era mereu pus la patru ace, purta tuxedo, pantofi englezești și oferea chiar un pic de Dom Perignon, zglobiu, rasat și acidulat, cititorilor. Acest domn juca bridge cu și în noua critică literară.
De o bună bucată de vreme, de la 2015-2021, am avut un proiect cultural, Oglinzi. Era un proiect amplu, minuțios elaborat și extrem de ambițios, deși, dacă privesc retrospectiv, destul de cronofag și energofag pentru gustul și energia mea de acum, mult mai intimiste și mai ponderate. La care, în deschiderea de la București, din 2015, Odilia și Daniel au acceptat să vorbească. Era așa o… wow!, bucurie peste așteptări, dublată, la foarte scurt timp, de propunerea pe care Odilia mi-a făcut-o, de a deveni semnatar al unei rubrici permanente în revista Literatura de Azi, revistă intrată pe piață cu o forță nemaiîntâlnită, spre care se ridicau doar priviri înalte, admirative și jinduitoare. Am zis imediat, dar imediat DA, ca o îndrăgostită-lulea, care, după o cină cu homari și zmeură flambată, la malul Mării Egee, descoperă pe fundul paharului de șampanie o verighetă prețioasă.
Habar n-am dacă pasivitatea mea în materie de publicare, vizibilitate și notorietate literară sunt rodul unei trufii bine mascate, al unui dezgust față de risipa de efort pentru notorietate, efort deseori anturat de nuanțe penibile, pe care le văd la tot pasul, sau a unei lipse de încredere în forțele proprii. Poate toate la un loc, cert e că nu am trimis niciodată materiale vreunei reviste și nu am participat niciodată la concursuri literare. Desigur, nu încurajez acest mod de a trata firescul unui parcurs literar, dar nici nu simt nevoia să îl scuz pe al meu. Eu așa văd și simt lucrurile. Despre concursuri am chiar niște teorii pe care mă feresc să le mai afișez acum, au texturi destul de foviste și mi-aș pune destul de multă lume bună în cap. Așadar, propunerea venită de la Odilia, întărită de Daniel, m-a onorat foarte tare și am sperat mereu să mă ridic la înălțimea standardului impus de ei şi să fiu măcar puțin de tot, dar să fiu, factor de înaintare, nu de stagnare sau regres pentru această revistă.
Statutul de umplutură m-a îngrozit mereu, mă sufocă și mă deprimă. E un lucru pe care unii îl iau ca pe o hlamidă mov, o flutură ostentativ și imperial. Eu, cum spuneam, il detest. Dacă vă mai aduceți aminte, era cândva zicerea aia celebră, decât codaș la oraș, mai bine-n satul tău fruntaș. Cam așa funcționez și eu, nu-mi plac jumătățile de măsură, nici fariseismele, nici oportunismele, aş adăuga, poate nelipsit de importanţă fiind acest adaos. Cât simt că e nevoie de mine, dau tot ce pot, cât pot, dar dacă intuiesc statutul de material aluvionar, mă dezintegrez, intru în pământ de rușine. Am trăit mereu cu frica asta, inclusiv în materie de Literatura de azi. Am dus pe umeri frica și greutatea unui perfecționism care mi-a zdrobit orice intenție de a ieși în lume. Nu știu dacă e pe principiul „dacă voi nu mă vreți, eu, nici atât”, e mai degrabă, „dacă voi nu mă vreți, poate aveți un motiv”.
Dar uite ce întâmplare fantastică! Emil Brumaru, unul dintre cele mai rezonante nume ale revistei şi unul dintre zeii poeziei mari, adevărate, a spus, prin 2017, că îşi asumă public convingerea că sunt cea mai bună achiziție a revistei Literatura de Azi și revelația lui în materie de scris. Vă dați seama că, din acel moment, și dacă aș fi avut vreodată intenția să plec, dar n-am avut, nu aș mai fi avut cum, decât în condițiile unei demiteri, evident. Omul ăsta, dincolo de onoarea pe care mi-au oferit-o fondatorii și decidenții revistei, Daniel Cristea-Enache și Odilia Roșianu, a pus un sigiliu greu și profund responsabilizator peste parcursul meu literar de aici. Și, Doamne-ferește, să dezamăgești un zeu care ți-a dat un câmp întreg să lucrezi, iar tu doar te prefaci, în timp ce el are treabă grea și importantă de dus la capăt, cu îngerii.
La mulți ani, Literatura de Azi! Mulțumesc pentru șansă și pentru tot ce am trăit (și trăiesc) alături de tine și datorită ție! Nu e deloc puțin!
* Odilia Roșianu, redactor-șef al revistei Literatura de Azi
