Legenda feminismului italian

Rina Faccio, adevăratul nume al scriitoarei Sibilla Aleramo (14 august 1876 –  13 ianuarie 1960) va resimţi puternic, de-a lungul întregii vieţi, instabilitatea mentală a mamei sale. În plus, faptul că la 16 ani a fost abuzată şi apoi obligată la un „mariaj reparatoriu”, din care se va naşte un băiat, vor determina stări continue depresive în care cea mai mare consolare este iubirea pentru fiul său. Se va „folosi” de scris drept evadare, va colabora cu reviste feministe şi va încropi chiar critici literare sau studii sociologice.  Decisă să evite soarta mamei sale, în anul 1902, ia decizia de a-şi părăsi soţul violent, chiar dacă acest lucru însemna că nu îşi va mai revedea fiul pentru tot restul vieţii. Ulterior, îndrumată şi sfătuită de Giovanni Cena, poet şi directorul revistei „La Nuova Antologia”, cu care întreţine o relaţie culturală şi spirituală ce durează şapte ani, scrie şi publică prima sa carte, Una donna.

„Cuget, cuget! Cum putusem trăi atâta timp fără să cuget? Persoane şi lucruri, cărţi şi peisaje, totul îmi sugera acum reflecţii interminabile. Unele mă surprindeau, unele, ingenue, mă făceau să surâd, iar altele aveau aşa o graţie intrinsecă, încât înclinam să le admir ca şi cum le-aş vedea exprimate în semne nobile, destinate să mişte mulţimi. Varietatea lor era infinită. Atâta bogăţie sălăşluia în mine? Îmi spuneam că probabil nu era nimic excepţional, că probabil toate fiinţele aveau una asemănătoare în taina spiritului lor şi doar circumstanţele le împiedicau să contribuie la creşterea patrimoniului comun. Dar nu eram convinsă de această ipoteză. Atâta inconştienţă şi nepăsare erau în jur!
Doctorul, cu ştiinţa sa, ar fi putut oferi studiilor mele o bază, dar el nu se mai îngrijea să-şi hrănească spiritul: nevoile urgente ale profesiei sale îl ţineau prea ocupat, iar scepticismul său îl făcea să considere prea ipotetică o schimbare a condiţiilor seculare şi o alinare a mizeriei fiziologice ereditare. Îmi dădu însă câteva cărţi, tratate de biologie, manuale de igienă, de istorie naturală. Şi zâmbea cu o simpatie nu lipsită de zeflemea când îi arătam că îmi scosesem rezumate şi însemnări din ele.
Doctorul era pentru mine un fenomen interesant, într-un fel melancolic. Încă mă mai întrebam dacă existaseră şi existau relaţii intime între el şi cumnata mea, şi simpla bănuială îmi apărea umilitoare. Dar cum putea să trăiască singur? Cazul tatălui meu mă făcea să-mi opresc atenţia asupra faptului sexual şi din asta trăgeam reflecţii amare. Iată, şi acest tânăr, care manifesta un asemenea respect faţă de mine şi recunoştea adevăruri superioare, ducând o viaţă exemplară conform convenţiilor sociale, avea poate o viaţă secretă ce nu putea fi destăinuită…
Cine îndrăznea să recunoască un adevăr şi să-şi conformeze viaţa în funcţie de el? Sărmana viaţă, nefericită şi întunecată, toţi ţineau atât de mult să şi-o păstreze! Toţi se mulţumeau cu ce aveau: soţul meu, doctorul, tata, socialiştii şi preoţii, virginele şi prostituatele: fiecare îşi ducea minciuna cu resemnare. Revoltele individuale erau sterile sau dăunătoare, iar cele colective încă prea slabe, aproape ridicole, în faţa înfricoşătoarei măreţii a monstrului ce trebuia înfrânt!”

(„O femeie”, traducere Camelia Zara)

Imagine de pe temperamente.it