Lauri neaşteptaţi

Se aştepta să fie „blamat” pentru romanele sale destul de incisive şi pline de satiră la adresa banalităţii vieţii cotidiene şi a individului mediocru. Dar, „pentru forța și plasticitatea artei lui descriptive, precum și pentru darul de a crea cu ascuțime și umor personaje reprezentând tipologii noi”, Lewis Sinclair avea să primească în data de 5 noiembrie 1930 Premiul Nobel pentru Literatură.

„…adeseori, Babbitt venea dimineaţa, la micul dejun, plin de viaţă şi binedispus. Astăzi însă, fără să se ştie de ce, totul mergea parcă de-a-ndoaselea. Străbătând cu gravitate holul primului etaj, aruncă o privire în camera Veronei şi bombăni:
– La ce bun să ofer familiei o casă elegantă, dacă ei nu ştiu s-o aprecieze şi dacă — deşi ocupat cu afacerile — trebuie să mă îngrijesc eu de lucrurile cele mai mărunte?
Porni să-şi înfrunte familia: pe Verona, o brunetă bondoacâ de douăzeci şi doi de ani, abia ieşită de la Universitatea Bryn Mawr, preocupată dc ideea datoriei, de probleme de sexualitate, de religie şi de croiala amplă a costumului gri de sport pe care-l purta; pe Ted – Theodore Roosevelt Babbitt —, un tânăr arătos, de şaptesprezece ani, şi pe Tinka – Katherine -, care la zece ani era încă un copilaş nevinovat, cu părul roşu ca focul şi cu o piele lividă care dovedea că se îndopa cu dulciuri şi cu ice-cream soda.
Intrând, Babbitt se feri să le arate vaga sa nemulţumire. Nu-i plăcea să facă pc tiranul în casă, şi observaţiile sale erau tot atât de anodine pe cât erau de dese. îi strigă Tinkăi: „Ei, pisicuţo!“ în afară dc apelativul „dragă“ şi dc prescurtarea „iubi“, cu care se adresa soţiei sale, acesta era singurul cuvânt de alint din vocabularul său, cu care o mângâia pe Tinka în fiecare dimineaţă.
Înghiţi pe nerăsuflate o ceaşcă de cafea, nădăjduind să-şi potolească stomacul şi cugetul. Nu mai simţi golul acela în capul pântecelui, însă, îndată ce Verona începu să-l piseze cu problemele ei dc conştiinţă, Babbitt îşi aminti brusc de îndoielile sale asupra vieţii, asupra familiei şi asupra afacerilor, îndoieli care-l cuprinseseră în clipa când zâna cea zveltă a viselor sale îşi luase zborul.
De şase luni, Verona era funcţionară în birourile firmei Gruensberg Leather Company, cu perspectiva de a deveni secretara domnului Gruensberg şi „de a trage“, aşa cum spusese tatăl ei, „un oarecare folos de pe urma educaţiei tale atât de costisitoare, până în ziua când vei dori să te măriţi şi să mergi la casa ta“. Dar, deodată, Verona îi spuse:
-Tată! Am vorbit cu o fostă colegă, care lucrează la Liga societăţilor de binefacere… Vai, tăticule, acolo, la distribuirea laptelui, vin copilaşi adorabili! Simt că ar trebui să fac şi cu ceva în genul ăsta, ceva care să merite osteneala…

(„Babbitt”, traducere Sofia Marian)

Imagine de pe anokatony.com