Ramona MüllerRamona Müller
06.03.2018

La superlativ feminin

„Viaţa nu-i rece. Şi nu poate fi un calcul decât în planul material. În niciun caz pe planul sentimentelor, al sufletului omenesc. Omul nu este o maşină cu program fix, ci o permanentă surpriză pentru el însuşi. Şi dacă este adevărat că arta redă viaţa, apoi nu se poate să ieşi din adevărul ei.”

Margareta Pogonat (6.03.1933-11.05.2013) şi-a acceptat destinul de a iubi oamenii, construindu-şi scenariul existenţei cu modestie şi trăindu-l firesc. Cu o impresionantă carieră teatrală şi cinematografică, actriţa cu trăsături asemănătoare eroinelor din tragediile greceşti s-a remarcat prin personalitatea puternică, vigoarea şi realismul cu care investiga personajele şi universul acestora, cărora le dădea viaţă.

De mică îşi însoţeşte mama, şi ea o actriţă remarcabilă în oraşele unde aceasta juca. Inițial, practică diverse meserii: mânuitoare de păpuşi, secretară de liceu, contabilă şi casieră. Timp de 15 ani a făcut naveta cu trenul de la Bucureşti (unde locuia) la Ploieşti (la Teatrul de Stat). Farmecul captivant pe care îl degaja se împletea în dinamica interioară cu o dârzenie aparte, ce o încadrează într-un perimetru special al memoriei noastre culturale.

Dacă superlativul feminin ar avea un nume acesta ar fi Margareta Pogonat. Despre superlative nu poţi vorbi, căci ele se autodefinesc. În faţa acestui OM trebuie doar să aplaudăm frenetic şi în semn de respect să facem o reverenţă adâncă.

Genericul unei femei strălucitoare, Margareta Pogonat despre ea, frumuseţe, teatru, viaţă şi sinceritate:

 “Desigur, am o frumuseţe plăcută, simplă (de trăsături, de expresie), penetrantă la spectator, dacă e bine folosită. Dar niciodată n-am mizat pe aceste date, şi, mai ales, n-am încercat să le subliniez. Ocolesc artificialul de costum, de coafură, de machiaj, pentru că am credinţa că ele distrag atenţia spectatorului de la ceea ce am eu de comunicat şi vine deci dinlăuntrul şi nu dinafara mea.

Asta poate pentru că ceea ce am pe dinăuntru este mai valoros decât datele exterioare, oricât de bine şi frumos ar fi ele puse în evidenţă. Acelea sunt decorul. Ambalajul. Coaja. Dar cea mai frumoasă coajă nu poate altceva decât ceea ce spune acest cuvânt: un înveliş.”

„Oamenii suferă de tot felul de complexe de inferioritate. De natură fizică, intelectuală, socială chiar. Mă pasionează să descopăr lucrurile pe care oamenii nu reuşesc să le recunoască, nici faţă de ei înşişi, dintr-un fel de spaimă de ei, şi de cei din jurul lor. Obişnuim adesea să ne comparăm condiţia socială dintr-un moment sau altul cu a alcuiva, şi asta duce la tot felul de revolte interioare care, de cele mai multe ori, nici nu au o bază reală, duce la nemulţumiri inutile. Firesc ar fi să ne judecăm în funcţie de noi înşine, de ceea ce putem face şi, mai ales, să ne uităm bine dacă nu cumva nouă ni se datorează o nereuşită, o nerealizare. Nu-i bine să ne minţim pe noi înşine, să ne spunem poveşti. Nu foloseşte.”

„În secolul nostru, de pildă «se poartă» tot felul de tipuri umane: tipul lipsit de sensibilitate – sensibilitatea e desuetă, nu? Tipul original cu orice preţ, tipul rece, cinic chiar şi uneori, oamenii, pentru a fi în pas cu moda, îmbracă asemenea haine străine lor. Încep să-şi spună, şi spun şi altora, că ei aşa sunt, se autoeducă chiar, în acest sens – şi în ce sens prost! – până vine un moment de palmă a vieţii care, în loc să-i găsească într-un echilibru sufletesc – şi nu poate veni decât dintr-o bună cunoaştere de sine – îi prinde descoperiţi, într-un fals total. Iar sensibilitatea aceea de care s-au lepădat iese la iveală într-o manifestare de disperare deplorabilă…. Iar dacă travesti-ul a reuşit dacă acea autoeducare s-a desăvârşit, e şi mai grav: uscăciunea sufletească se instalează definitiv, încât chiar şi ei, mai ales la o vârstă matură, îşi dau seama de existenţa ei. Şi atunci ar da orice pentru a-şi recăpăta sensibilitatea. Ar da orice numai să-şi simtă sufletul plin de vise, numai să poată trăi cu adevărat, cu toate riscurile suferinţei şi ale momentelor grele. Ar da orice numai să scape de această mască străină a lor. Pentru că e o mască…”

(sursa citatelor: Eva Sîrbu, Interviuri uitate)

(sursa foto: radioresita.ro)