Odilia RoşianuOdilia Roşianu
15.10.2019

La revedere, Isoscel!

Într-adevăr, dacă rămâne actorul cu mulţumire este atunci când este aplaudat. Este mulţumirea că i-a plăcut publicului. Şi mai mare mulţumire este când vezi că o sală întreagă se ridică în picioare, la sfârşit, aplaudă câteva minute în şir şi te tot invită la rampă. Într-adevăr, actorul simte cel mai bine acest lucru şi-i place cel mai mult. Este o răsplată a muncii lui.

Tamara Buciuceanu-Botez

Așa simțea Tamara Buciuceanu pe scenă, la sfârșitul fiecăruia dintre multele spectacole pe care le-a jucat de-a lungul carierei ei începute în 1952.

Pe Wikipedia, din păcate, poți găsi la pagina care-i este dedicată doar filmografia (bogată, e-adevărat), dar nicio enumerare a pieselor de teatru – probabil ar fi fost prea multe…

O explozie de talent, bucurie și forță, împreunată cu pâlcuri de tristețe sau melancolie. Un univers de expresii care o individualizau în lumea actoricească și o făceau atât de apreciată și iubită. Nuanțe subtile sau, dimpotrivă, trasate cu tuș gros, adaptate întotdeauna textului rostit. Râs epicureian ori lacrimă timidă. Tunet de voce alături de șoaptă abia deslușită. Toate acestea și multe altele au însemnat, la un loc, Actrița, cu majusculă, Tamara Buciuceanu-Botez. Plus urmele lăsate, de fiecare dată, în sufletul spectatorului emoționat care, într-adevăr, aplauda (la) vertical(ă) fiecare cădere de cortină ce urma jocului ei.

Poate ar fi trebuit să scriu mai multe despre această forța a scenei și a ecranului. Dar nu mă simt în stare. Păstrându-mi un surâs în colțul buzelor, spun doar La revedere, Isoscel!

Să se odihnească în pace!

(sursa foto: gandul.info)