La Dolce Vita

Cu o fascinaţie evidentă pentru circ şi vodevil, Federico Fellini (20 ianuarie 1920 – 31 octombrie 1993) rămâne în istoria cinematografiei drept una din personalitățile cu cele mai importante influenţe asupra viziunii cinematografice ale secolului trecut; cu o carieră încununată de multe premii internaţonale, printre care cele mai importante fiind cinci Oscaruri.

Care-i adevărul din legenda că într-o zi ai părăsit casa părintească pentru a urma un circ?

Mi-ar fi plăcut, pur şi simplu, ca fuga să se fi petrecut într-adevăr. Sunt destul de încurcat că trebuie să vorbesc, din nou, despre circ, după ce am tot vorbit în toate filmele mele. Pot mărturisi că existau deja anumite coincidenţe, mai mult sau mai puţin misterioase, indescifrabile. Un fel de reverberaţie exaltantă, profetică, anticipatorie; iată, îmi amintesc ce am simţit prima dată când am pus piciorul sub bolta uriaşă, umedă, tăcută a unui cort de circ. Mă simţeam acasă în golul fermecat, cu rumeguşul umed, cu loviturile de ciocan, zgomotele surde care veneau nu se ştie de unde, nechezatul câte unui cal… Era circul copiilor, cel pe care l-am descris în Clovnii, un circ probabil foarte mic, care mie mi se părea imens, o astronavă, un aerostat, ceva în care aş fi vrut să călătoresc.

La ora spectacolului, aşezat pe genunchii tatei, auzind cum explodează în jurul meu trompete, lumini, aplauze, bătăi de tobă, glume deocheate ţipate de clovni şi iraţionalitatea lor de prostănaci bufoni, zdrenţăroşi, caraghioşi, am avut, foarte confuz, impresia că mă aşteptau pe mine. Mi se părea că mă recunosc, asemeni păpuşilor lui Mangiafuoco când de pe scenă îl văd, în fundul sălii, pe Pinocchio, pe care-l salută ca pe unul de-al lor, strigându-l pe nume, îmbrăţişându-l, dansând cu el toată noaptea. De fapt, am fost în fiecare zi la circ atât timp cât cortul a rămas sub ferestrele noastre, urmărind repetiţiile şi toate spectacolele. Odată, ai mei m-au căutat cu disperare până la miezul nopţii, nimeni nu bănuia că eram atât de aproape. S-a aflat despre fugă şi, peste o săptămână, profesorul meu Riva Giovannini m-a dojenit public, în clasă: „Avem printre noi o paiaţă”, a spus, arătându-mă cu bastonul. A fost cît pe ce să leşin de plăcere.

(fragment din cartea „Fellini despre Fellini. Convorbiri despre cinema cu Giovanni Grazzini”, traducere Adriana Fianu)

Imagini de pe ganzomag.com