Odilia Roşianu
Ajungi în fața Casei Presei Libere (fostă „Scânteii”) și dai de o coadă de mașini ce pare interminabilă. Ca orice șofer bucureștean care, în același timp, merge de ani de zile la Romexpo, nu te-așezi la ea, ci o ocolești cu măiestrie. Totdeauna există un drum mai „inteligent” care te va duce repejor la o parcare mai liberă și, firește, mai scumpă.
Primul pas către fericire a fost făcut – autoturismul este staționat regulamentar pentru multe ore de-acum încolo.
Învingător, te strecori printre mașinile venite din tot felul de colțuri ale țării și te îndrepți cu pas vioi către pavilionul central. Cultura te pătrunde instantaneu datorită mirosurilor de mici, cârnați și alte trufandale specifice unei atmosfere câmpenești. Tragi cu ochiul la mesele din jur și constați că sunt pline, firește, mai ales că vremea e prietenoasă, în ciuda lunii noiembrie.
La intrarea principală, ciorchini de fumători își consumă plăcerea interzisă, bucurându-se, cum altfel?, de o gură de aer proaspăt.
Zbori pe lângă ei și pătrunzi în sanctuarul de toamnă al cărților. O privire de ansamblu te lămurește – iar e aglomerație. Gândul că vine lumea la Gaudeamus, în număr atât de mare, nu poate decât să te încânte. În plan teoretic. Practic, însă, va fi greu.
A putea să-ți lași hainele la garderobă rămâne, în continuare, un vis neîmplinit, o speranță care nu va muri niciodată. E mult mai bine, nu-i așa?, să ne înghesuim cu ele pe brațe, cu geanta pe umăr și cu mâinile încărcate de sacoșele personalizate ale editurilor. Și cultura necesită anumite chinuri subtile.
Cobori treptele spre primul nivel, cel al editurilor mari, cu standuri largi și îmbietoare. Gata! Ai intrat în caruselul Gaudeamus 2016 – bucură-te de aceste zile!
Ești înarmat cu lista lansărilor la care vrei să participi, dar și a cărților pe care le dorești ale tale. Nu vei putea, cu siguranță, să bifezi toate obiectivele propuse, dar faptul că te-ai organizat cât de cât te face să pășești mai sigur pe tine. Tu ești dintre cei care știu exact ce au de făcut.
Foto: Matei Cristea-Enache
Personalități și oameni obișnuiți, copii, bătrâni, adulți merg în toate direcțiile. Sau, dimpotrivă, stau atât de înfipți în locurile lor, încât simți că ar fi un sacrilegiu să-i rogi să-ți facă un picuț de loc. Pupături, îmbrățișări, revederi. Prieteni virtuali care, iată, există și în realitate. Cărți bune alături de cărți proaste, eleganță îmbinată cu un prost gust desăvârșit, muzică alături de (același) miros de cârnați, autori fericiți, prezentări de carte cu public format din zeci de oameni sau doar din 2-3 rude iubitoare și mândre de sângele pe care-l au în comun cu genialul scriitor. De toate pentru toți, într-o atmosferă de sărbătoare.
Aventura de a găsi un stand ascuns seamănă cu acel joc mereu tânăr în care, pentru a ajunge la destinație, este necesar să descifrezi tot felul de indicii, mai mult sau mai puțin clare. Sau cu un roman polițist în care urmărești deducțiile detectivului ce caută un criminal. Ca și el, câteodată îl descoperi pe „vinovat”, câteodată nu. Cum ți-o fi norocul. Oricum, lumea e amabilă chiar și atunci când, informată, te călăuzește exact în sens invers față de drumul corect.
Din când în când, mai faci un popas – te doare spatele, ți-e foame, ți-e sete (și un dor de codrul verde). În plus, nicio vizită la Gaudeamus nu e completă dacă nu ai băut o cafea stând pe scări. Indiferent cât de elegant ești îmbrăcat, oboseala învinge și, cu paharul de plastic ținut echilibristic în mână, îți abandonezi toate bagajele pe o treaptă liberă, în timp ce tu o ocupi pe cea de deasupra. Acolo poți să stai de vorbă cu un prieten, poți privi cu un pic de detașare târgul sau poți să răsfoiești volumele proaspete pe care le cari cu mare mândrie. Cafeaua la nisip îți acordă acest răgaz. Deși reperele sunt aceleași, în fiecare an există amprente specifice; pentru mine, această ediție s-a desfășurat în savoarea aromei de portocale strecurate în cafeaua turcească. Ea m-a făcut să merg mai departe, în fiecare zi, la alte lansări, alte întâlniri, alte cărți. În mirajul Gaudeamus. La bine și la greu.
Miercuri, joi, vineri, sâmbătă, duminică… Oamenii care stau permanent acolo, la standurile editurilor, sunt deja epuizați. Totuși, la gândul că „mâine este luni!”, îi vezi că zâmbesc cu speranță. Bucurându-se, poate pentru prima oară în viață, că se termină week-end-ul.
