Maria Morariu 
Slujba de dimineaţă, 6 aprilie 1327, în biserica Sfânta Clara din Avignon, un tânăr italian zăreşte în mulţimea de credincioşi veniţi să se roage, o tânără a cărei frumuseţe, gingăşie şi puritate a expresiei, îi atrage atenţia. Tânărul era poetul Francesco Petrarca care, în acea clipă, s-a îndrăgostit pentru totdeauna de angelica Laura.
În momentul când drumurile celor doi se încrucişau, ea era căsătorită deja de doi ani, însă asta nu l-a împiedicat pe îndrăgostitul Petrarca să-i poarte o iubire fără speranţă timp de douăzeci şi unu de ani, până la moartea Laurei, de ciumă, zice-se, exact în ziua aniversării primei lor întâlniri. Dar nici măcar moartea nu a putut smulge iubirea din sufletul zbuciumat al poetului, acesta păstrându-i amintirea vie printr-o serie de poezii de dragoste, dedicate unicei femei iubite, pe care le-a tot cizelat şi modificat până la propria moarte.
Îndrăgostiţii paşnici şi fără pasiune
Îndragostiţii paşnici şi fără pasiune
Urăsc lumina zilei şi seara o doresc;
Eu totuşi simt că seara durerile îmi cresc,
Când dimineaţa este în ochii-mi o minune!
Căci ziua, în aceeaşi clipită, cresc înalt,
Cresc două răsărituri: un soare şi-un alt soare
Cu frumuseţi şi raze la fel de izbitoare,
Că pân’ şi cel din ceruri iubeşte pe cellalt.
Şi razele de soare de cum ţâşniră vii,
S-au împlântat în mine cu rădăcină nouă.
De-aceea mult mi-s ele mai dragi decât mi-aş fi.
Şi-astfel, e-o luptă-n mine şi-s împărţit în două:
Căci liniştea ce ziua mi-o dă, mereu o chem,
Pe când de chinul nopţii, ferindu-mă, mă tem.
***
Vai! chip frumos; vai! caldă şi gingaşe privire
Vai! chip frumos; vai! caldă şi gingaşe privire;
Vai! fără seamăn farmec al mândrelor purtări;
Vai! dulce grai, tu care orice trufaşe fire
Smerit-ai, şi-ai dat celui slab ‘nalte cutezări!
Vai! galeş râs în stare atâtea răni să-mi facă,
Încât doar moartea-i soră, azi, gândului nebun!
Suflet regesc, prea-vrednic să fi domnit – o, dacă
Acest netrebnic secol ar fi slăvit vreun bun!
Voi, numai voi suflare şi flacără-mi sunteţi;
Lipsit de voi sunt astăzi – şi-n cazna astei vieţi
Dureri mai mari nu aflu de cari să fiu învins.
Mi-aţi dat speranţe, doruri în suflet mi-aţi aprins
La ceasul despărţirii de farmecul acel;
Dar vânt de moarte luat-a cuvintele cu el!
***
Privirea mea se-ntoarce acum la anii-acei
Privirea mea se-ntoarce acum la anii-acei
Ce gândurile-mi toate le-au risipit în zbor;
Şi-au stins şi focu-n care eu, îngheţat, arsei;
Şi-au dat sfârşit odihnei de zabteri şi de dor;
Şi-au frânt credinţa-n visuri de dragoste deşarte;
Şi-au sfâşiat în două drag bunul vieţii mele:
În ţărnă zace trupul – virtutea-n cer, departe;
Şi mi-au răpit şi rodul atâtor chinuri grele!
Azi, zguduit, văd bine ce gol sunt şi stingher,
Că pizmuiesc şi omul cel mai sărac sub cer:
Mi-i jale şi mi-i groază de mine însumi, iată!
Ah, steaua mea! ah, soartă! ah, Moarte hrăpitoare!
Ah, zi de-a pururi dulce şi crudă totodată –
Cum m-aţi adus în astă înjositoare stare!
(„Întru moartea Madonei Laura”, traducere Lascăr Sebastian)
Imagine de pe: g1b2i3.wordpress.com
