Camelia Radulian
– Cât de frumoasă eşti tu, draga mea! Cât de frumoasă eşti! Ochi de porumbiţă sunt ochii tăi.
– Cât de frumos eşti tu, dragul meu! Şi cât de drăgălaş! Pajiştea de iarbă verde este al nostru pat.
De dinainte de Cântarea Cântărilor, de la facerea lumii până acum, dragostea a robit sângele îndrăgostiţilor. Atunci când s-a cerut rostită în muzică, în dans, culoare, piatră sau cuvinte, dragostea a venerat trupul omului, frumuseţea şi tinereţea, ca şi cum acestea două ar fi eternele şi nescrisele ei rădăcini din care îşi ia creşterea. Mereu s-a cântat iubirea legitimă, logodna, nunta sau căsnicia, iar oamenii i-au privit pe îndrăgostiți cu duioșie și multă afecțiune.
Totuşi au existat, şi cu siguranţă vor mai exista, cât lumea, iubiri care se tac şi se ascund îndelung, care se trăiesc pe furate sau se împart cu alte iubiri, poveşti înscrise sau nu în canoanele general acceptate. Aceste iubiri tulbură deseori, rușinează, scandalizează ori dezgustă privitorii. Dar cine poate pune graniţe şi cine poate arăta sufletului cum se iubeşte perfect, cine poate spune care e iubire adevărată și care nu, dacă și una și alta lasă urme sângerânde pe suflet şi amintiri de neşters? Toate iubirile, acceptate sau nu de ceilalţi, văzute cu ochi buni sau înfierate, sunt copleşitoare. Toate, când se trăiesc, înalță. Toate, când se termină, dor.
„Nu mi-am pierdut numai amanta, ci jumătate din mine însumi. Am pierdut un spirit pentru care spiritul meu a fost făcut” – îi scria Voltaire unui prieten, în 1749, la câteva zile după moartea lui Émilie du Châtelet, femeia cu care trăise timp de 15 ani o poveste de dragoste „nemaivăzut de obraznică”, chiar şi pentru perioada Regenţei (1715-1723), caracterizată de un libertinaj al moravurilor, când nobilii tolerau cu seninătate escapadele amoroase ale consoartelor.
„Totul în ea e nobleţe”, spunea Voltaire, cu câţiva ani înainte ca Émilie să se stingă. „Atitudinea ei, gustul ei pentru frumos, stilul scrisorilor sale, felul în care vorbeşte, politeţea ei… Conversaţia ei e mereu agreabilă şi interesantă”.
Şi totuşi, cea care vorbea fluent câteva limbi străine şi care reuşise, la numai 15 ani, să traducă în întregime opera lui Ovidiu, femeia care umilea prin inteligenţă până şi cele mai strălucite minţi ale vremii, femeia filosof, matematician şi fizician, interesată de principiile lui Newton – pe care le-a şi îmbogăţit –, Émilie du Châtelet, deci, era una dintre cele mai urâte femei de la curtea regelui Ludovic al XIV-lea.
La Versailles, din spatele evantaielor de dantelă şi printre tufele de trandafiri ale somptuoaselor grădini regale, se zvonea despre ea că ar fi fost o doamnă cu desăvârșire respingătoare, înaltă, uscată, pământie, cu dinţi stricaţi şi păr rar, iubitoare de machiaje stridente şi de zorzoane inutile, care oricum nu reuşeau să îi domolească aspra hidoşenie. Avea, în plus, meteahna aventurilor galante şi consuma bărbaţii importanţi ai vremii în chiar căminul soţului ei, naivul marchiz du Châtelet, pe care a reuşit să îl convingă că doi dintre copiii ei, concepuţi cu altcineva în timpul mariajului lor, ar fi fost ai lui.
Cu tot trecutul şi prezentul ei amplu dezbătut pe la colţuri, Émilie era un nume sonor şi respectat la curte. Forţa copleşitoare a caracterului, francheţea, spiritul liber, vasta erudiţie, talentul muzical, abilitatea, fluenţa gândirii şi exprimării, dar şi rafinamentul care o caracterizau l-au făcut pe Voltaire să dezvolte o pasiune adictivă, la graniţa admiraţiei fanatice. Deşi avusese şi el aventuri, ba chiar iubise temperat şi efemer câteva femei, nu cunoscuse încă un spirit mai liber, mai fascinant, mai asemănător sieşi, mai complex. Cu siguranţă, între ei a fost, înaintea pasiunii carnale, o chimie spirituală şi o imensă prietenie. Atracţia intelectuală a pulverizat orice barieră legată de aspectul fizic. Voltaire o adora.
Povestea lor de iubire a avut accente la fel de speciale cum le-au fost şi trăirile. Ea s-a scris în chiar castelul marchizului du Châtelet, unde Émilie a reuşit să îşi convingă soţul să îl adăpostească pe Voltaire pe perioada periculoasă a dizgraţiei în care căzuse, din cauza convingerilor lui filozofice și politice.
În acest castel, Voltaire a rămas timp de 15 ani, într-un ménage à trois asumat şi fericit, primind oaspeţi, oferind musafirilor spectacole din piesele scrise împreună cu Émilie, contribuind financiar la renovări şi la cheltuielile curente, răsfățându-și amanta cu cele mai speciale bijuterii şi daruri, până în ziua în care ea a murit din cauza complicaţiilor survenite în urma naşterii unui copil, al cărui tată – ce destin! – nu era nici el, nici indulgentul ei soţ, marchizul du Châtelet.
Émilie avea atunci, în anul morţii, 43 de ani. Amantul – 55.
În inima lui s-a lăsat frigul şi a urmat tăcerea.
Voltaire nu a mai iubit niciodată cu adevărat.
