Mihail Drumeş (26 noiembrie 1901 – 7 februarie 1982), dramaturg, nuvelist, realizator de proză scurtă și romancier foarte popular in perioada interbelică, a povestit într-un interviu acordat în 1978 că era prieten cu un cireş. Locuind lângă balconul autorului, cireşul privea curios şi atent cum Mihail Drumeş se răzvrătea împotriva albului hârtiei. În timp ce truditorul cuvintelor scrijelea cu mintea şi cu sufletul său colile imaculate, cireşul înflorea, zâmbea şi rodea cireşe foarte gustoase. Până într-o zi, când privirea scriitorului a fost lovită de suferinţa copacului. Era devastat, rupt, jefuit, cu crengile rănite. Cireşul i-a spus prietenului său aşa: „Nu te mira! Aşa se întâmplă cu oricine dă roadă bună. De salcâmul de colo nu se leagă nimeni, fiindcă nu face decât umbră. Aşa că, scriitorule, nu-ţi face sânge rău dacă te defăimează unii confraţi, ci, dimpotrivă, să-ţi pară bine. Prin scrierile lor ei nu te pot distruge, numai propria ta operă te poate distruge.” (sursa: jurnalul.ro)
Iubirea e nesăţioasă, de un egoism sălbatic, vrea să-i sacrifici tot fără să-i ceri nimic în shimb, mulţumindu-te doar cu ceea ce-ţi oferă. Eu am vrut totul de la tine pentru că-ţi dădusem totul şi oricum ceva mai bun decât mine nu puteam eu să-ţi dau. De aici a pornit greşeala, de la acest schimb în aparenţă just. Dar ce experienţă aveam eu, de unde să ştiu eu că iubirea dintre două fiinţe nu e niciodată egală, că balanţa atârnă când într-o parte, când într-alta, după variabile de care foarte greu ne dăm seama. În cazul nostru balanţa atârna în favoara ta. Lanţurile cu care mă încătuşai erau mult mai puternice decât ale mele.
(„Invitaţie la vals”)
Imagine de pe townportal.ro