Între credinţă şi îndoială

M-am aflat între două secole, ca la confluenţa a două fluvii; m-am avântat în apele lor tulburi, îndepărtându-mă cu regret de vechiul ţărm unde mă născusem, înotând plin de speranţă către un ţărm necunoscut.

Născut în secolul al XVIII-lea şi devenit maestru în secolul al XIX-lea, François-René de Chateaubriand (4 septembrie 1768 – 4 iulie 1848) a oscilat adesea între credinţă şi îndoială. Posesor al unui spirit contradictoriu, frământat de schimbări şi lupte interioare, s-a remarcat drept restaurator al creştinismului în Franţa, în special prin opera sa „Geniul creştinismului”,  într-o perioadă când societatea franceză se îndrepta spre decădere. Un strălucit reprezentant al reacţiunii împotriva ideilor Revoluţiei Franceze şi o pregnantă figură a literaturii franceze din timpul Primului Imperiu, Chateaubriand a avut un temperament poetic care a fost hrănit în copilărie de influenţe deosebite venite din partea părinţilor săi, de tradiţii vechii sale familii, de poveşti şi obiceiuri din izolatul district breton unde se născuse.

Spiritul societăţii franceze prin anii 1800 era surprins de Chateaubriand astfel: Trăim vremuri în care este nevoie de multă îngăduinţă şi răbdare. Religia este atacată cu toate armele, iar creştinismul, socotit un sistem barbar a cărui prăbuşire aduce eliberarea oamenilor, progresul ştiinţelor, dulceaţa traiului şi eleganţa artelor.

„Geniul creştinismului”, apărută la Paris în 1802, l-a făcut curând după aceea celebru; Napoleon Bonaparte l-a numit secretar la Ambasada din Roma şi apoi ministru la Valais, Elveţia, un post din care a demisionat chiar înainte de a-l ocupa. A acceptat să intre în Academia Franceză pentru a ocupa locul vacant în urma morţii lui Marie Joseph Chenier. În perioada 1803 şi până la sfârșitul vieţii, proiectul Memoriilor de dincolo de mormânt l-a însoţit pe parcursul tuturor etapelor politice şi literare, cu toate succesele şi decepţiile pe care aveau să i le ofere acestea. Scriu în principal ca să-mi dau socoteală mie despre mine însumi – nota el în 1809. Viaţa sa politică poate fi împărţită în trei părţi distincte: perioada regalistă până în 1824, perioada liberală până în 1830, perioada regală şi ideal republicană, din 1830 până la moartea sa.*

Prin cele două povestiri relativ scurte  Atala (1801) şi René (1802), are loc introducerea pe scena romantismului a mitului le mal du siècle (maladia secolului), sentimentul insatisfacţiei şi al însingurării, prima manifestare a melancoliei omului modern confruntat cu o lume contradictorie. Prin refuzul acceptării realităţii sociale ale vremii, toţi scriitorii epocii romantice au resimţit imposibilitatea de a se adapta acestora, iar unii dintre ei au transformat nemulţumirea în revoltă, opoziţie şi protest, ca Lamartine, Hugo, sau Vigny.

Cele mai multe din sentimentele mele s-au ascuns în adâncul sufletului, ori le-am făcut cunoscute în scrierile mele ca şi cum aparţineau unor fiinţe imaginare. Astăzi, când îmi păstrez încă nostalgia pentru himerele de odinioară, fără a le mai vâna însă, doresc să mă reîntâlnesc în timp cu tot ce-am trăit în anii frumoasei tinereţi: aceste Memorii vor fi un templu al morţii zidit sub lumina transparentă a amintirilor. 

( „Memorii de dincolo de mormânt”, traducere Dan A. Lăzărescu)

Imagine de pe: casadellibro.com

*informaţii regăsite în ziarullimina.ro