Intelectualitatea satelor

Literatura, ca orice artă, descoperă viaţa.

Al doilea dintre cei opt copii născuţi în familia lui Nicolae şi a Anei Agârbiceanu, Ion Agârbiceanu (12 septembrie 1882 – 28 mai 1963) a fost, pe lângă scriitor, ziarist, prozator – adept al semănătorismului, parlamentar, academician și protopop unit al Clujului.

Începe şcoala în satul natal, iar din 1892 urmează la Blaj gimnaziul şi apoi liceul, bacalaureatul trecându-l în 1900. Către sfârşitul liceului, face primele încercări în literatură şi trimite Unirii din Blaj, în 1899, mai întâi o poezie, apoi schiţe şi poezii, semnate Alfius. Prima scriere literară iscălită cu numele său apare în 1901, tot în Unirea, şi tot atunci începe şi colaborarea la Familia. Între 1900 şi 1904, este student al Facultăţii de Teologie din Budapesta. Continuă să colaboreze la Unirea, dar trimite şi câteva schiţe umoristice la Drapelul din Lugoj (1902-1903), semnate Potcoavă, precum şi la Răvaşul din Cluj (1903-1904), iar la Sămănătorul — versuri (1903). Prestigiul lui Agârbiceanu creşte considerabil din 1902, când începe să publice în paginile Luceafărului, scos la Budapesta de Octavian C. Tăslăoanu. Urmează volumul De la ţară (1906), pentru care este premiat de Astra, colaborează la Viaţa românească, la Revista politică şi literară (Blaj), Lupta (Budapesta), Neamul românesc literar, Falanga, apoi la Cosînzeana (Orăştie), Tribuna şi Românul (Arad).

Transferat la Orlat, lângă Sibiu, rămâne aici până în 1919, cu o întrerupere în timpul războiului. Dezmembrarea ţării, din 1940, îl obligă să se refugieze la Sibiu, unde rămâne până în 1945. În 1942, este sărbătorit la împlinirea vârstei de şaizeci de ani. Îi apar în această perioadă Amintirile (1940),  Jandarmul şi De vorbă cu Ilarie (1941), Domnişoara Ana, În pragul vieţii şi Rana deschisă (1942), Vremuri şi oameni. Lume nouă (1943),Vâltoarea (1945), precum şi culegeri de articole pe teme religioase (Faţa de lumină a creştinismului fiind cea mai însemnată). Alte romane, precum Acasă şi Pe drumuri, sunt interzise de cenzură.

Sugacii erau toţi în lunci. O furcă de fân într-o ţepuşe le ţinea destul umbră. Unii erau înfăşaţi până la grumaji, numai capul rotund, în căiţă, li se vedea, cu pleoapele închise, cu obrajii albi, fragezi, să-i tai cu un fir de păr. Alţii aveau crinişorii mânuţelor slobode, şi tot umblau cu ele să prindă parcă fire nevăzute din aer. De la o vreme se pornea, când ici, când colo, orăcăitul repezit al celor ce se deşteptau flămânzi, sau care flămânzeau ori se osteneau tot prinzând cu pălmuţele aerul. Femei tinere aruncau greblele şi se grăbeau să-i împace pe cei răzvrătiţi.

(„La fân”)

Abordând tematici, medii şi personaje extrem de variate, povestirile lui Agârbiceanu sunt dificil de clasificat. Regăsim în această operă elemente sămănătoriste (De la ţară, în clasa cultă) sau elemente de legendă şi basm alternând cu adevărul dur, brutal (Vâlva Băilor). Persoanajele lui sunt, de obicei, nişte inadaptabili, împresuraţi de o aură a muceniciei. Cele mai reprezentative şi mai reuşite sunt acelea al căror caracter este tulbure, chiar întunecat (Fefeleaga, Dura Lex). Agârbiceanu nu a reuşit decât rareori portrete de orăşeni, acestea fiind, de obicei, palide, poate şi pentru că scriitorul însuşi îi considera pe locuitorii oraşelor depersonalizaţi (Imponderabilul). Intelectualii lui sunt puţin verosimili, lăsând loc personajelor coborâtoare imediat din ţărănime care păstrează  o mare forţă expresivă şi, mai ales, au o originală inserare în naraţiune. Popa Man, jandarmul Dumitru Bogdan, popa Piesa sunt scoşi, într-un fel, din contingent, comentaţi prin intermediul altor personaje şi li se atribuie trăsături fabuloase, ori chiar aparţinând demonologiei populare, astfel încât devin plăsmuiri între realitate şi legendă. *

„El zugrăveşte mai cu seamă intelectualitatea satelor de peste munţi, compusă din preoţi, notari, doctori. Stilul e potrivit materiei; fără coloare lexicală deosebită, curent şi din ce în ce mai îndemânatic, excepţie făcând, în scrierile de la început, limba de oraş, prea stângaci ardeleană. La Agârbiceanu discutarea problemelor morale formează ţinta nuvelei şi a romanului, şi dacă ceva merită aprobarea neşovăitoare este tactul desăvârşit cu care acest prelat ştie să facă operă educativă, ocolind predica anostă. Teza morală e absorbită în fapte, obiectivată, şi singura atitudine pe care şi-o îngăduie autorul e de a face simpatică virtutea.” spunea G. Călinescu

Imagine şi informaţii: istoriiregăsite.ro