Literatura de azi 
Unul dintre cei mai cunoscuți prozatori evrei americani, Saul Bellow (10 iunie 1915 – 5 aprilie 2005) devenea laureat al Premiului Nobel pentru Literatură (în anul 1976) „pentru înțelegerea umană și analiza subtilă a culturii contemporane care sunt îmbinate în opera sa”.
„Dacă ar fi să-i lipim o etichetă – simplificatoare, ca orice etichetă – s-ar putea spune că Saul Bellow, cel licenţiat în sociologie şi antropologie, profesor la diverse universităţi americane, printre care, cea din urmă şi cea mai durabilă, Universitatea din Chicago, este un scriitor intelectualist. Datorită nu numai luxuriantei erudiţii în care-şi scaldă romanele, nu numai acutei lucidităţi cu care sesizează şi anatomizează faptele de viaţă, nu numai pentru că introduce în roman eseul, de-sine-stătător (vezi eseul despre plictis din Humboldt), nu numai pentru că intelectualizează şi cerebralizează experienţa imediată, ci şi prin faptul că tema de bază, recurentă în toate romanele sale, o constituie drama intelectualului alienat într-o lume superprogramatică, supertehnicistă, superconsumistă; intelectualul debusolat în faţa unei tot mai ample crize de valori.” (Antoaneta Ralian despre Saul Bellow, în revista „România literară”, nr. 15/2005)
Dacă oamenii de ştiinţă puri ar fi înţeles într-adevăr ştiinţa, şi-ar fi dat seama de moralitatea şi poezia implicate în legile ei. (…)Psihanaliza pretinde că investighează subconştientul. Subconştientul este, prin definiţie, ceva de care nu suntem conştienţi. Dar psihanaliştii ştiu dinainte ce se găseşte în el. Şi ştiu, pentru că ei au sădit dinainte tot ce vor găsi acolo. (…)Cultura liberal-umanistă e slabă pentru că e lipsită de cunoaştere ştiinţifică… Umaniştii sunt sortiţi să fie slabi pentru că nu ştiu în ce a constat efortul principal al minţii omeneşti pe parcursul a trei secole şi la ce rezultate s-a ajuns. (…)America nu ştie ce să facă cu negrii ei declasaţi, cum nu ştie ce să facă cu copiii ei. Nu-i poate educa nici pe unii, nici pe alţii, nu-i poate lega de viaţă. America însăşi nu-i prea solid legată de viaţă în momentul de viaţă. Nu periferiile oraşului ameninţă atât de mult, cât mahalalele lăuntrice ale fiinţei umane, cele urbane constituind doar reprezentarea lor materială. (…)Viaţa modernă, avioanele supersonice, zgârie-norii, înalta tehnologie constituie un mijloc de secare a inteligenţei, sau mai curând a puterii de judecată, în special a judecăţii individuale. (…)Atâta timp cât lucrurile sunt prezentate la un nivel suficient de teoretic, sunt înghiţite cu uşurinţă. Poţi discuta despre politica bunăstării, despre birocraţia din domeniile medicale sau sociale fără să întâmpini nici o obiecţie. Dar când începi să vorbeşti că în mahalalele barbare, monstruoase, pe jumătate decrepite, omul nu are de ales decât între o moarte lentă şi una rapidă, între uzură treptată sau distrugere instantanee, toţi se revoltă. (…)Oare trecem nepăsători pe lângă forţa a mii de prăbuşiri, de calamităţi, de morţi, şi apoi hotărâm, printr-un proces de selecţie prea abstract pentru a fi măcar cunoscut, să ne fixăm asupra unora dintre ele anume? Da, şi până la urmă le lăsăm pe cele alese să ne coloreze viziunea cu tuşe de penel violente, viscerale, până când apriga opţiune ne subminează şi ne răstoarnă judecata. Şi, în cele din urmă, întreaga suprastructură (laolaltă cu protectoare viclenie a orbului) începe să se clatine.
(„Iarna decanului”, traducere Antoaneta Ralian)
Imagine de pe theguardian.com
