În tristele tale şi goale iatacuri

Lamentația poetului pentru iubita sa

Pe tine te laud, prea frumoaso, pe tine

Şi ţie, prea tainico, ţie mă-nchin,

Căci tu eşti lumina ce stă trist pe mine

Şi tu eşti uimirea de care sunt plin.

Pe tine te cânt, prea înalto, pe tine

Făptura ta-ncinsă cu straie de preţ,

Urechile tale rotunde şi fine

Şi soldul tău cald care tremură-n jet.

Domniţă-ntocmită din fum şi-ntâmplare,

Fecioară cu sufletul trist şi frumos,

La tine visez şi culcat şi-n picioare,

Pe tine te cânt şi pe cal şi pe jos.

Pe tine, căci nu e nici floarea din glastră,

Nici floarea din baltă, nici floarea din crâng,

Atât de supusă şi-atât de albastră

Ca tine, când vin să te strig şi să plâng.

Ai pieliţa albă cum lebăda n-are,

Ai taine cum nici împărații nu au

Şi totuşi laşi ochii în jos când strig tare

Că numai pe tine te cânt şi te vreau.

îţi văd printre gratii beteleie multe

Şi-ţi văd prin fereastră rotunzii tăi sâni,

Dar paznicul negru nu vrea să m-asculte

Şi-ntruna-şi asmute sălbaticii-i câini.

De nu mai ştiu câte netrebnice zile

Vin fără nădejde sub turnul tău sur,

Pişc strunele roşii, ard câlţi şi feştile

Şi-nconjur cetatea de jur împrejur.

Dar totu-i zadarnic, căci tu eşti aceea

închisă-ntre turnuri de-un domn veninos.

Anume-ntre turnuri şi-anume cu cheia

Ca eu să mă tângui amar aici jos.

Zadarnic ţi-s ochii ca verzile lacuri,

Sprânceană ca arcul cu care lovesc,

În tristele tale şi goale iatacuri

Eu nu pot să intru şi nici să privesc.

Zadarnic ai şolduri ca pânzele prinse

Pe vasul pornit cu furtună în larg.

Că nu pot să-ţi mângâi călcâiele-ncinse

Şi nici aşezarea de piatră s-o sparg.

În van port cuţitul cu teaca de aur

De brâul meu negru cu lanţ atârnat,

Că nu e balaur, temutul balaur

Ce-aicea te ţine sub zidul crăpat.

Şi nu e nici tată să-l umplu cu daruri

Şi nu e nici mamă pe mâini s-o sărut

Şi nu e nici hoţ să-l astâmpăr cu zaruri

Şi nu e nici crai să-l pot frânge pe scut.

Ci domn care doarme cu mâna sub ceafă

Prin cârciumi ascunse şi bea ne-ncetat

Din plosca uşoară şi groasă carafă

Râzând că te ştie sub lanţ ferecat.

Iar eu mă-nvârtesc în zadar lângă podul

Ce stă ridicat ca un deget în vânt

Şi nu ştiu-n ce fel i-aş putea tăia nodul

Şi nu ştiu-n ce fel aş putea să te cânt.

Căci gura mea n-are putere atâta

întreaga ta laudă s-o poată cânta.

Că prea eşti frumoasă şi prea în urâtă

Cetate în care eu nu pot intra.

Şi, vai, cât aş vrea.

Doamne, vai, cât aş vrea.

Radu Stanca

(sursa foto: zhd.ro)