În casa maimuţelor

Cu un real talent şi un simţ al umorului şi al satirei extrem de dezvoltat, este de înţeles motivul pentru care Jean-Baptiste Poquelin, adică Molière (15 ianuarie 1622 – 17 februarie 1673) nu s-a mulţumit doar cu statutul de scriitor, el devenind director de teatru şi chiar actor.

Fiu de Tapițer al regelui, Molière s-a născut într-o casă pe care arhitecţii fantezişti o împodobiseră pe fronton cu sculpturi de lemn  înfăţişând arbori şi portocali de ale căror crengi atârnau şi se zbenguiau maimuţe. Astfel că, odată cu succesul survenit în urma satiricelor sale piese de teatru, nu e de mirare că au apărut şi o mulţime de voci, în special ale celor atinşi de „comedia de moravuri”,  care spuneau că nu sunt deloc surpinşi că fiul cel mare al respectabilului tapiţer a devenit: „un măscărici de bâlci. Ce poţi pretinde, în definitiv, de la cineva care a crescut în compania schimonoselilor maimuţelor?” 🙂 (povestire surprinsă de Mihail Bulgokov în volumul „Viaţa domnului Molière”)

Dar care e lucrul din lume care să nu fie zilnic pervertit? Nu e niciunul, oricât de inocent, pe care oamenii să nu-l poată mânji de păcat; nicio artă oricât de binefăcătoare, căreia ei să nu-i poată răsturna intenţiile; nimic aşa de bun în sine, încât să nu poată fi întors spre o rea întrebuinţare. Medicina este o artă de folos, oricine o cunoaşte ca pe unul din cele mai excelente lucruri ce avem; şi cu toate astea au fost timpuri când s-a făcut odioasă şi adesea a ajuns în mâna unora o artă de-a otrăvi oamenii.(…) Lucrurile cele mai sfinte nu sunt la adăpost de stricăciunea omenească; şi vedem ticăloşi care zilnic abuzează de cucernicie şi o fac să servească mişeleşte crimelor celor mai mari. Dar nu încetăm, pentru aceasta, să facem deosebirile ce trebuiesc făcute; nu învăluim în aceeaşi greşită osândire bunătatea lucrurilor ce au fost corupte, cu mişelia corupătorilor; deosebim întotdeauna abuzul de intenţia artei.

(„Tartuffe”, traducere Alice Georgescu)

Imagine de pe wikipedia.org