Împotriva uitării

Ziua de 27 ianuarie din fiecare an este și ziua comemorării universală a victimelor Holocaustului. Această rememorare a fost decisă prin Rezoluția Adunării Generale a Națiunilor Unite numărul 60/7 din 1 noiembrie 2005, adoptată la a 42-a ședință plenară.

La 24 ianuarie 2005, în cadrul unei ședințe speciale, Adunarea Generală a Națiunilor Unite a marcat a 60-a aniversare a eliberării lagărelor de concentrare naziste și sfârșitul Holocaustului în timul căruia au fost uciși 6 milioane de evrei europeni și milioane de persoane de alte naționalități de către regimul nazist german.

27 ianuarie este data la care, în 1945, cel mai mare lagăr nazist de exterminare de la Auschwitz-Birkenau (astăzi în Polonia) a fost eliberat de armata sovietică.

Holocaustul este un termen utilizat pentru a descrie uciderea celor aproximativ șase milioane de evrei, de toate vârstele, majoritatea din Europa, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, ca parte din „soluția finală a problemei evreiești”, programul de exterminare a acestora, plănuit și executat de regimul național-socialist din Germania al lui Adolf Hitler.

Supravieţuitor al Holocaustului, scriitorul şi ziaristul de origine română, Elie Wiesel, distins cu Premiul Nobel pentru Pace, în 1986, publica celebra: „Noaptea”, o descriere autobiografică despre viața în lagărele de exterminare naziste.

Vorbea doar despre ce văzuse. Dar oamenii nu numai că refuzau să creadă poveștile lui, dar nu voiau nici măcar să-l asculte. Unii chiar insinuau că vrea doar mila lor, că își imaginează lucruri. Alții spuneau, indiferenți, că înnebunise. Cât despre Moishe, acesta plângea și implora: „Evrei, ascultați-mă! Asta e tot ce vă cer. Nici bani. Nici milă. Doar ascultați-mă!”, continua să strige în sinagogă, între rugăciunea din amurg și cea de seară. (…) Nu poți înțelege. Am fost salvat printr-un miracol. Am reușit să mă întorc. De unde mi-am luat puterea? A vrut să mă întorc la Sighet să vă descriu moartea mea, ca voi să vă pregătiți cât încă mai aveți timp. Viața? Nu-mi mai pasă dacă trăiesc. Sunt singur. Dar am vrut să mă întorc să vă avertizez. Numai că nimeni nu mă ascultă…

(traducere Andreea Iulia Toma)

Imagine de pe cotidianul.ro

Printre eroii care s-au ridicat împotriva acestor crime, se numără şi Traian Popovici, avocat român și primar al orașului Cernăuți în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, cunoscut pentru salvarea de la deportare a 20.000 de evrei din Bucovina. În baza a 179 de liste, numite „autorizații Calotescu„, 5619 capi de familie, însumând 16.569 de persoane din ghetoul din Cernăuți au fost salvate de la deportare. Alți 3120 de evrei au primit „autorizații Popovici„, ce le-au permis să se întoarcă în casele lor după ce fuseseră forțați mai înainte sa se mute în gheto.

„Scena dramatică pe care am trăit-o în clipa când le-am adus vestea de nădejde, o socot cea mai solemnă, cea mai mișcătoare din viața mea și nu cred ca viitorul să-mi fi rezervat o alta mai măreață.

Rabini bătrâni, intelectuali de toate vârstele, fruntași din toate compartimentele vieții sociale, negustori, muncitori, cu un cuvânt întreaga suflare, a izbucnit în plâns alinător, a îngenunchiat binecuvântând pe Dumnezeul lor, mulțumind cerului pentru îndurare, Mareșalului pentru grație, iar mie încercând să-mi sărute mâinile, picioarele și pulpana hainelor. Nu totdeauna lacrimile rușinează pe un bărbat. În clipa aceea, emoționat de această izbucnire spontană de gratitudine, m-au podidit lacrimile și am plâns și eu, „părintele orașului”. (Traian Popivici – „Spovedania”)

Imagine de pe semneletimpului.ro

O altă mărturie cutremurătoare a acelor ani şi a injustiţiilor petrecute este şi „Jurnalul Annei Frank”, tânăra care, începând cu 12 iunie 1942, ziua în care împlinea treisprezece ani, începe să scrie într-un jurnal, primit în dar de la părinţi, despre întâmplările familiei sale din timpul persecuţiilor antisemite, precum şi despre problemele adolescentine. Transferate în lagărul Bergen-Belsen din Germania, Anne şi sora ei au murit, se pare, de tifos cândva în februarie sau martie 1945.

Cum stăteam împreună cu Margot în dormitorul nostru, ea mi-a spus că citaţia era pentru ea, nu pentru tata. M-am speriat iarăşi şi am început să plâng. Margot are şaisprezece ani. Prin urmare ei vor să trimită departe nişte fete aşa de tinere singure? Dar, din fericire, ea n-o să plece, a spus-o chiar mama, şi probabil că şi tata tot la asta se referise când îmi spusese că o să ne ascundem. (8 iulie 1942).

Margot şi cu mine am început să împachetăm strictul necesar în genţile noastre de şcoală. Primul lucru pe care l-am băgat a fost acest caiet cartonat, apoi bigudiuri, batiste, manuale, pieptene, scrisori vechi; gândindu-mă că urmează să ne ascundem, am pus în geantă cele mai absurde lucruri, dar nu regret, pentru că ţin mai mult la amintiri decât la rochii (8 iulie 1942).

Şi-am mers aşa, prin ploaia torenţială tata, mama şi cu mine, fiecare cu câte un ghiozdan şi o sacoşă de piaţă pline ochi cu cele mai diverse lucruri. Muncitorii care mergeau dimineaţa devreme la muncă se uitau după noi cu milă; pe feţele lor se putea citi limpede regretul că nu ne puteau oferi nici un mijloc de transport; steaua galbenă, în stridenţa ei, vorbea de la sine (9 iulie 1942). 

(traducere Gheorghe Nicolaescu)

Imagine de pe thesearchforsomethingmore.com

Mărturii adunate din întreaga lume, analizate, prezentate, puteţi regăsi şi în cadrul rubricii revistei noastre, Holocaust Memory, ținută de Claudia Moscovici.

Foto cover: unimedia.info