Adrian SângeorzanAdrian Sângeorzan
03.06.2020

Gărzi de noapte

Frica de spitale

Astăzi, pacienților le e frică de spitale. De când s-a mai potolit pandemia, Urgențele sunt goale și spitalul meu, până de curând plin de Covid, s-a liniștit. Pacienții, care prin martie ne-au asaltat, pur și simplu, fie că au fost trimiși acasă, fie că au murit imediat sau târziu și chinuit. Mulți au ajuns in frigiderele din jurul spitalului, dar alții au plecat pe picioare acasă, după intubări, ventilatoare și dialize, cu o mare tristețe în ochi și o amnezie ciudată, cum n-am mai văzut la alți bolnavi recuperați. Salvările care vuiau în jur ca niște bondari isterici s-au potolit. Acum, la prânz și seara, apar camionete care ne aduc pachete de mâncare de la restaurantele din jur, sponsorizate de guvern, iar în ultima gardă au apărut stewardese și piloți de la mari companii aeriene, îmbrăcați frumos, în uniforme. Se comportau ca în avioane și ne serveau în holul spitalului cafea și fursecuri rămase de la zborurile nezburate. Suntem spitalul care servește două aeroporturi uriașe, având în vedere că e la cinci minute de amândouă. Avioanele care aterizează pe La Guardia trec deasupra casei mele și acum mă bucur când mai văd unul-două pe zi. E o notă de optimism forțat în tot ce se întâmplă în prezent, dar e bine și așa, cum e bun și zâmbetul cu gura la urechi din pozele americane de absolvire, unde toți zâmbesc la fel, de la premianți la repetenți. Acum noi, cadrele medicale, suntem premianții fără premii și ne bucurăm că suntem sănătoși. Alt semn de „premiant” e că poliția, zilele astea, nu ne-a mai dat amenzi celor cu numere de doctori. Poți parca și în dreptul unei pompe de apă, poți trece pe roșu, mi-a spus un coleg. Cuvântul de groază azi e cuvântul „ventilator” și m-am bucurat să aud că treizeci de astfel de mașini au fot trimise înapoi la State.

De două ori în viață mi-a fost frică pentru propria mea piele.

În timpul revoluției din România, eram în sala de operații și făceam o cezariană chiar înainte de Crăciun. Se înnoptase, afară începuse să se tragă din nou și un glonte rătăcit a intrat prin fereastră și s-a înfipt în tavan. A desprins bucăți de ciment care aproape că au intrat în burta deschisă a femeii. Toată echipa ne-am lăsat jos înfricoșați, privind pe fereastră rafalele de gloanțe trasoare care treceau peste spital, undeva spre munții din jurul Brașovului.

– Să nu mă lăsați așa, neterminată! Vă rog! Am auzit vocea pacientei care zăcea crucificată pe masa de operație cu anestezie rahidiană. Singura care nu putea fugi de-acolo. Ne-am ridicat încet și am terminat operația în viteză, apoi ne-am dus în camera de gardă unde era mare bucurie. Dictatorul fusese prins și știam că s-a terminat cu comunismul. Toți stăteam pe jos, departe de ferestre, fumam și ne uitam la televizor. Revoluția română se transmitea în direct și noi chiar credeam că suntem parte dintr-o revoluție. Trei bărbați, muncitori la uzina „Steagul Roșu”, apăruseră cu niște arme adevărate în mână și buzunarele pline de gloanțe și îi postasem la ferestrele de sus ale spitalului, la secția lăuze. Acolo erau nevestele lor care tocmai născuseră și nou-născuții erau amenințați cu moartea de așa-zișii „teroriști”. Atunci, uzinele erau militarizate și multor muncitori li s-au dat arme și muniție, fără nicio instrucțiune privind când, în cine și dacă să tragă. Prin fața spitalului, patrula din când în când o mașină blindată care nu știam dacă ne păzește sau ne amenință. Cineva venise cu ideea să avem pregătite câteva „cocktailuri Molotov” cu benzină din propriile mașini. Asta, în caz că vom fi atacați. Confuzia era generală și foarte profesionist creată.

În jurul Maternității din Brașov s-a tras mult și au murit oameni. Îi vedeam. Zvonurile zburau peste tot în mare viteză: banca de sânge a orașului fusese aruncată în aer, apa de băut, otrăvită, și un stol de elicoptere rusești, albe și foarte silențioase, vor începe să tragă de sus în tot ce mișcă. Dimineața următoare, un grup mare de muncitori hotărâți au luat cu asalt clădirea Securității, aflată vizavi de spital. Ne așteptam la un adevărat măcel, dar singurul rănit care a ajuns la noi a fost un bărbat lovit în cap cu o găină înghețată. Sediul Securității era gol și, când au găsit frigiderul restaurantului plin de găini înghețate, au început să le arunce ca ofrandă pe ferestre, în mulțimea înfometată de peste 25 de ani.

În camera de gardă unde nu mai venise nimeni să ne schimbe, fumam ca turcii. Era un fum atât de gros, că nici cel mai bun lunetist n-ar fi putut nimeri pe nimeni. De frica apei otrăvite, beam bere și apă minerală. În nopțile acelea, țin minte că mă duceam într-un salon de la ginecologie care era gol. Luam o saltea de pe pat, o puneam jos pe podea și adormeam buștean sub o fereastră. Vom fi liberi să călătorim, să emigrăm, să spunem ce vrem, cui vrem, fără frica stăpânilor care erau, în sfârșit, cu mâinile legate. În câteva zile, dictatorii au fost executați, după care ne-am văzut de ale noastre. Oricum s-ar fi terminat, știam că lumea noastră se va schimba doar în bine. Era, logic, singura direcție, deoarece deja ajunsesem la fund. Am revăzut spitalul din Brașov acum doi ani și nu am mai recunoscut nimic. Totul fusese refăcut, reconstruit, doar eu rămăsesem cu vremea revoluției în cap. Apoi am emigrat în America, unde viața era de mult așezată într-o altă matcă, în care puteam să curg și eu cu condiția să învăț să înot după alte reguli.

După treizeci de ani continui să lucrez la New York în același spital din Queens. De când a început pandemia, e unul dintre spitalele de linia întâi, aflat într-o luptă pe viață și pe moarte cu acest straniu inamic căzut din cer, sau cine știe de unde. Cu excepția sălilor de naștere, tot spitalul a fost plin de sus până jos, pe șase etaje, cu sute de pacienți cu Covid-19. Presimt, la fel ca acum treizeci de ani, că după ce totul se va potoli, nici lumea asta nu va mai fi la fel. Doar că senzația de acum e cu totul alta, una cu optimismul dat la minim. America și lumea vestică au ajuns poate prea sus, undeva spre un tavan al civilizației umane. Mai poți de aici să te duci în sus? Unde? Ăsta să fie oare evenimentul mondial pe care presimțeam c-o să-l mai prind în viața asta, după căderea comunismului? Mă gândeam la un război, la o mare criză economică, la terorism atomic, dar nu la un nenorocit de virus. Acesta, după ce va continua să ucidă încă mulți nevinovați, va da tot mai multă apă la moară celor care stau cu sforile lumii gata întinse. Tot mai mulți mă sună din România, sau din părți liniștite ale Americii, și mă întreabă cu o ciudată îndoială în glas dacă situația e chiar așa dramatică, cu toți morții ăștia care cresc zi de zi, ca la o funebră bursă mortuară. Simt din tonul vocii lor îndoiala și efectul teoriilor conspiraționiste care abundă. Ieri m-a întrebat cineva, care trăiește în New York, dacă e adevărat că negrii sunt pur și simplu lăsați să moară! M-am blocat efectiv. Să se fi lovit și America cu capul de tavan?

Continui să merg în clinicile spitalului care se deschid timid, și fac în fiecare miercuri o gardă de 24 de ore, care e spaima vieții mele de acum. Cum arată o gardă în condițiile astea? Îmi pun masca din mașină și, când mă apropii de spital, îmi pun încă două. Parchez de obicei între corpul principal și căminul pentru bătrâni. De trei săptămâni, nu mai pot parca acolo pentru ca au adus încă două frigidere uriașe în care încarcă morții. Câte trei, patru o dată. În spatele spitalului, mai sunt două frigidere mari care pot duce până la 80-100 de morți în niște saci de plastic roșii. E început de aprilie. Știm că guvernul a mai comandat peste 100 de mii de saci, pentru un eventual val ce va urma, să nu fim luați pe nepregătite. Pe insula Hart, aflată spre Bronx, s-au săpat multe gropi comune. Insula asta e cimitirul comun al New Yorkului, unde au zăcut oasele multor morți de două sute de ani încoace. La câțiva ani, le scot și le aruncă pentru a face loc viitorilor nerevendicați.

Trec pe lângă Urgență fără să clipesc, semnez punându-mi degetul pe un dispozitiv numit Kronos, șterg degetul imediat cu spirt 70% și urc direct în Sala de nașteri, unde contaminarea e mai mică. Cobor apoi în camera de gardă și îmi ia cam o oră s-o dezinfectez, cu masca pe față. Am obstruat de mult sistemul de ventilație care ventilează aerul prin tot spitalul și șterg cu cel mai puternic dezinfectant fiecare suprafață. Miroase atât de tare a clor, încât aproape mă sufoc. Nu suntem foarte ocupați din cauză că se moare mult mai mult decât se naște și oamenilor le e frică să mai vină în spitale. În fiecare seară, la ora 7.00, mii de oameni ies în balcoane, aplaudă și bat în cratițe de bucătărie. Asta cică pentru cei care își riscă pielea în linia întâi, acum numiți „esențiali”. Esențial e totuși să supraviețuiești. Nopțile sunt în general liniștite la sala de naștere, dar e greu să dormi. Salvările urlă continuu, iar anunțurile în difuzoarele de pe culoare de Cod99 se țin lanț. Cod99 înseamnă că i s-a oprit cuiva inima, iar cei cu Covid nu mai pot fi resuscitați. Timp de 3 săptămâni, prin martie-aprilie, aceste anunțuri erau un coșmar deoarece se auzeau aproape continuu. O asistentă, care din trei în trei ore trebuia să-i întoarcă pe cei pe ventilatoare de pe o parte pe alta, mi-a spus că atunci observau că unii erau deja plecați pe lumea cealaltă. Numărul lor a scăzut treptat acum și au apărut anunțuri optimiste care spun că „Un alt pacient cu Covid a fost externat cu succes”. După anunț, urmează prima parte din melodia ”Lean on me”, cântată de Bill Withers și Stevie Wonder. N-am s-o mai pot asculta niciodată. Încerc să ies cât mai puțin din camera de gardă și, când o fac, trec printr-un întreg protocol de schimbare a măștilor, dezinfecție a mâinilor etc. Când o femeie naște sau trebuie să fac o cezariană, îmi pun o mască specială de cauciuc, cu filtre, ca în armată, când ne învățau cum să ne protejăm de gaze toxice. Mulți doctori s-au îmbolnăvit, unul a murit și altul a purtat virusul la părinți, care s-au dus la o zi unul după altul. Unii au fost aproape obligați să vină la lucru știindu-se infectați, cu condiția să nu aibă febră timp de 72 de ore și să poarte o mască bună. Ce înseamnă o mască bună? Oricum, una în care ești de nerecunoscut și din spatele căreia nu ți se mai aude vocea. ”Read my lips”, expresia bătrânului Bush, nu mai funcționează, așa că ne înțelegem prin semne.

Am avut multe gravide infectate, dar la cele mai multe am aflat rezultatul doar după ce au plecat acasă cu nou-născuții. O gravidă cu Covid a stat în spital peste 6 săptămâni. La internare, fetusul avea 24 de săptămâni, limita viabilității. După o săptămână, a ajuns pe ventilator, în comă, apoi pe dializă, pentru că, în afara inimii, niciun organ nu-i mai funcționa. Într-o noapte, când părea a fi ultima ei noapte, iar eu eram de gardă cei de la terapie intensivă, m-au chemat să mă întrebe dacă voi veni să fac o „cezariană postmortem”. O asemenea intervenție trebuie făcută în primele 5 minute după decesul mamei, pentru a salva fetusul. Am făcut astfel de cezariene de două ori în 30 de ani, dar nu pentru un copil atât de prematur. Toate nopțile care au urmat păreau a fi ultima ei noapte, dar am decis să nu scoatem copilul afară decât după 28 de săptămâni, dacă le apucă. Și le-a apucat. Acum două zile, femeia, originară din Pakistan, a fost externată din spital pe ușa din față cu presă și televiziune și toți cei care au îngrijit-o în jur. Copilul e bine și el. A fost cred unul dintre cele mai disperate și mai neașteptate cazuri de Covid, o boală pe care învățăm s-o tratăm din mers.

Niciunul dintre noi, personal medical, nu se poate testa în spital, decât dacă e internat. Probabil că, dacă ar face-o, spitalul ar rămâne fără personal peste noapte. M-am testat de două ori, așteptând ore întregi la niște cozi uriașe undeva în Queens sau Brooklyn. Deocamdată sunt negativ și continui să am o atitudine pozitivă. Până ieri, 4 mai, când ni s-a spus că numărul morților va continua să crească cu în jur de 3000 pe zi. Dacă în spitalul meu nu se mai moare, atunci unde se întâmplă tot carnagiul ăsta? Și toți mor numai de Covid? Unde au dispărut toți cardiacii, hipertensivii, canceroșii, accidentele, înjunghiații, împușcații, drogații etc.? Se pare că doar pe sinucigași se mai poate conta. În Australia, numărul lor a crescut cu 50%, deși Australia e o țară veselă și optimistă. În Ucraina, s-au născut sute de copii din ”surogate mothers”, care doar purtau copiii altora, pentru că sunt sănătoase și ieftine pentru unii din SUA sau din alte părți ale lumii. Acum, 500 de bebeluși stau și așteaptă fără speranță, așa că sunt puși la vânzare sub zece mii de euro nou-născutul. Nu pare și ăsta un semn că toată omenirea a luat-o razna într-un mod monstruos? Acest virus straniu poate fi doar o discretă bătaie pe umărul unei umanități deraiate.

Vă scriu din gardă și în spatele spitalului mai avem doar un frigider din cele patru aduse de camioanele morții, în martie. Astăzi, au fost doar patru Cod99-uri, iar femeile continuă să rămână gravide natural și să nască. Pe la trei noaptea, m-au chemat urgent la sala de naștere. Adormisem buștean, am sărit din pat și m-am repezit pe ușă. În sala de naștere, toți se uitau la mine ca la un extraterestru. Am realizat că uitasem să-mi pun masca, boneta și tot restul echipamentului de protecție, de parcă intrasem brusc într-un fel de normalitate.

*

Iar în mijlocul acestei noi pandemii, iată că ne vine pe cap, ca un bumerang care se tot întoarce, o molimă mai veche. Una care bântuie de mult America și lumea, ca o nălucă de care nu poți scăpa. Pandemia ucigașă a urii și a rasismului. O pandemie într-o altă pandemie, cu o epidemie la mijloc, le poți deschide ca pe matrioșka rusească, una într-alta. O boală fără leac, fără speranță. Cu siguranță fără de „vaccin”. Dacă, prin absurd, s-ar găsi unul împotriva urii, rasismului, șovinismului sunt sigur că foarte, foarte mulți l-ar refuza categoric. Cine, noi? Ba chiar ar ieși în stradă mulțimi întregi și ar protesta vehement și furios cu pancarte și lozinci in care ar denunța și ura și rasismul, de care suferă doar ceilalți, nu ei. Orașele Americii sunt în flăcări, devastate noapte de noapte, se ard clădiri, se sparg și se jefuiesc case și magazine. Rele peste rele, rele în rele, alte matrioșka, făcute de oameni, care ajung să nu mai aibă nimic în comun cu ceea ce a declanșat răul inițial. Melting pot-ul american a ajuns din nou la temperatura de clocot a nebuniei.

Un polițist alb și dement ucide cu sânge rece un arestat negru, sufocând-ul fără milă cu genunchiul pe gât, în văzul întregii țării. America tocmai încerca să-și tragă sufletul după ravagiile și teroarea aduse de un virus străin și straniu, pe care văd că tot mai mulți încearcă acum să-l nege. De trei luni suntem sufocați de către media cu imagini de groază din spitale, unde știm că cei de culoare sunt 60-70% dintre morți, pentru că sunt mai vulnerabili din punctul de vedere al sănătății. Aveam o senzație de unitate în fața unei pandemii venită din senin. Democratic și pentru toți. Tocmai când voiam să ne relaxăm puțin, în acest început chinuit de vară, apare din nou hârca urii și a rasismului. În ultimii treizeci de ani de când trăiesc în America, am asistat de multe ori la scenarii asemănătoare. Ieri, spitalul meu a cerut ajutoare pentru astăzi, duminică, deoarece sunt anunțate proteste oficiale, în zone cu populație de culoare, și nu se știe cum se vor termina aceste demonstrații.

Scenariul inițial e oarecum repetitiv. Poliția americană, plină de maniaci și agresivi mascați, ucide brutal un negru care trebuia doar arestat sau admonestat, după care ghetourile celor de culoare ies în stradă, devastează și ard tot ce le iese în cale. Prin anii 90, după un incident asemănător, în care Los Angeles-ul ajunsese în flăcări, cei din ghetouri au atacat cartierele coreean și chinezesc, plin de magazine mici, unde toți își vedeau de treburile lor. Asiaticii au chemat poliția în ajutor și n-a venit nimeni. Având dreptul de-a purta arme, s-au urcat pe acoperișuri și au deschis focul împotriva celor care veneau să le devasteze magazinele și casele. Ca și acum, s-a început cu un mort, ucis pe nedrept și s-a terminat cu multe victime. Președintele nostru a spus din nou ceva ”tremendous”de profund: ”if you start looting, we’ll start shooting”, slogan preluat de prin anii 60, când poliția si garda națională au încercuit ghetouri și au tras în cei care săreau calul. Ieri s-a decretat interdicție în Minneapolis și în multe alte orașe mari și au fost aduse garda națională și poliția. Dacă începi să vandalizezi, să distrugi, trebuie să pricepi că doar primele gloanțe vor fi de cauciuc.

Când ura, rasismul, șovinismul și prostia (totdeauna aliatul lor) se dezlănțuie cu furie, oamenii nu mai știu când să se oprească. Câte dovezi din astea avem în istorie? Și atunci ce e de făcut?

În 2008, când America intrase în criză economică, a sunat un polițist la ușa noastră, sfătuindu-ne să avem grija cu lăsatul ușilor deschise, pentru că patru case din zona rezidențială în care locuim fuseseră recent jefuite. Mi-am pus un sistem de alarmă sofisticat care mi-a adus mai mult bătăi de cap în toți anii ăștia.

Foarte mulți s-au mirat că încă n-am o armă de foc în casă și a fost pentru prima dată când mi-am pus și eu problema asta. Dacă suntem atacați în propria casă pe nepusă masă? Cu ani în urmă, una dintre vecinele noastre, care trăia singură, s-a trezit cu un străin negru în casă care s-a dus direct la fereastră și a smuls de acolo aerul condiționat. Era foarte cald și umed și omul, apărut din senin, i-a spus vecinei că, dacă țipă sau se opune, o omoară. Femeia l-a ajutat să scoată aparatul cu cât mai puține stricăciuni și a fost fericită c-a scăpat atât de ușor. Ce s-ar fi întâmplat dacă avea un pistol în casă?

În 2008, m-am dus la poliție și am întrebat ce trebuie să fac pentru ca să am un permis legal de armă. În New York City, n-ai voie să posezi arme de foc fără un permis special. Mi-a s-a spus că pot deveni chiar ”police surgeon” și că aș putea umbla cu pistol la mine ca un cowboy, doar că trebuie să dovedesc că am nevoie de așa ceva pentru a-mi da permis. De exemplu, mi-au sugerat ei, pot să declar că mă duc des la bancă să depun bani, de cel puțin trei ori pe săptămână. Pot fi atacat pe Queens Bulevard și trebuie să mă apăr cumva, nu-i așa? Mi s-a părut o glumă.

Dacă aș sta de exemplu mai la 10 minute spre Long Island, în afara acestui City, sau peste pod, în New Jersey, aș putea să-mi iau pe loc, doar cu permisul de conducere, un arsenal întreg de mitraliere (un Kalașnikov costă 450$), grenade, pistoale și chiar tanchete, mașini blindate, amfibii, pe care armata le vinde când le prisosesc. Am fost în astfel de magazine de arme și mi s-au părut halucinante. Un coleg doctor din Connecticut, când murit subit, a lăsat pe capul copiilor o mare bătaie de cap. Casa lui era plină de arme de foc și în curte avea parcată o tanchetă blindată din anii 70-80. Altul, neurochirurg din New Jersey, avea un avion mic cu care zbura în Caraibe de pe o pistă personală, la capătul căreia, în fața casei, avea un jetfighter Mig, dezarmat, vândut de ruși la o licitație în America. Îl luase de decor cu 200 de mii de dolari. Mi-a povestit cum a fugit din România prin Ungaria pe o motocicletă, trecând pe sub barieră în fața grănicerilor cruciți, care nici n-au apucat să strige „stai că trag”. Un om foarte curajos, care încă fuma în spitalul din Jersey, prin anii 2000. M-am gândit că America poate e făcută din și cu astfel de oameni curajoși, care sigur nu l-au citit pe Toqvuille și pe alții, care au spus că racismul și ura vor rămâne probleme nerezolvate în democrația Americii.

Legat de pistolul meu personal, m-am dat repede bătut. Nu mă pot închipui cu degetul pe trăgaciul niciunei arme ucigașe. Continui să închid ușa după mine, controlez toate intrările din casă seara, când mă culc, și am învățat să trag cu urechea la sistemul de alarmă care e tot mai sofisticat. Uneori îl declanșez singur din greșeală, noaptea mai ales, la fel ca unii dintre vecinii mei. Urlă atât de violent, încât ar speria orice hoț sau bandit. Orice s-ar întâmpla, poliția apare oricum prea târziu.

Dar cu cei care urăsc cu adevărat, cu dinții strânși, ce ne facem? Polițiști sau infractori, albi sau negri, ce contează. Cu măștile de Covid ne-am obișnuit, dar cum poate oare arăta o mască în spatele căreia se ascund ura și rasismul?

(sursa foto: minuto30.com)