Fusesem și librar…

La mijlocul săptămânii, mai exact pe 10 decembrie, Emil Hurezeanu va fi „Librar pentru o zi”, o campanie organizată de Librăria Bizantină care a debutat în urmă cu un an, în noiembrie 2014, și aduce în prim-plan oameni de cultură, muzicieni, actori, modele, toți mânați de același lucru: pasiunea pentru citit, într-un efort colectiv de a reînvia dragostea oamenilor pentru cărțile tipărite, care au pierdut tot mai mult din popularitate in iureșului revoluției digitale.

Afiș de Laurențiu Midvichi

Pentru a vă pregăti în vederea întâlnirii cu ambasadorul României din Germania, vă invităm să (re)citiți un dialog între Ioana Revnic și Emil Hurezeanu, realizat în urmă cu 5 ani.

***

 ,,Am, în continuare, un mod de a interpreta lumea ce are legătură cu literatura.”

Am aflat întâmplător că Emil Hurezeanu a scris poezii, documentându-mă pentru interviul pe care urma să îl realizez cu… Ana Blandiana. Descoperirea m-a intrigat, m-a făcut să abandonez ,,proiectul” iniţial şi mi-a furnizat pretextul perfect pentru a iniţia un dialog cu cel căruia, într-un fel, Ana Blandiana i-a schimbat destinul. Şi, pentru a-l convinge pe Emil Hurezeanu să accepte un interviu am apelat la un şantaj afectiv, invocând legătura sa cu literatura. Eram convinsă că trăieşte cu nostalgia literaturii, că îşi doreşte să se ştie de această relaţie pe care o cultivă în clandestinitate, păcălind astfel autoritatea de parteneră dominatoare şi acaparatoare a vieţii cotidiene.

După zeci de apeluri telefonice cu care l-am asaltat – sistematic – timp de două luni, Emil Hurezeanu a programat întrevederea noastră într-o după-amiază de august. La vremea aceea, ocupa funcţia de director editorial al României libere, iar locul ales pentru realizarea interviului a fost chiar biroul său din strada Nerva Traian: o încăpere îngustă, mobilată auster, dar elegant. În stânga uşii, un dulap înalt, cu rafturi, adăpostea cărţi în limbile franceză, engleză şi germană. (Mi-a atras atenţia titlul uneia dintre ele – Ces fous qui nous gouvernent; analistul politic îşi ţinea uneltele la îndemână!) În capăt, înaintea fereastrei, se afla masa de lucru, acoperită de hârtii împrăştiate într-o dezordine savantă. Deasupra lor, ultimul număr din ziarul în redacţia căruia mă aflam era deschis la pagina a treia. O altă masă la care aveau loc, probabil, şedinţele de sumar, ocupa aproape tot spaţiul. Era aşezată perpendicular pe birou, de-a lungul cămăruţei. De jur-împrejurul acesteia, răsfirate – scaunele tapiţate cu piele crem.

Emil Hurezeanu mă aştepta în picioare, îndărătul biroului. În locul unui costum sever, de culoare închisă (precum acelea cu care obişnuieşte să apară la televizor) şi în locul unei cămăşi cu butoni preţioşi la manşete, purta o cămaşă în carouri alb-albastre şi o pereche de blugi. M-a salutat zâmbitor, a venit înspre mine, am făcut cunoştinţă, apoi m-a poftit să mă aşez la masa de şedinţe. Nu s-a întors la birou, ci a rămas în stânga mea. Întrebările au început să curgă. Răspunsurile se depănau pe îndelete.

Emil Hurezeanu vorbind despre literatură e diferit de cel ce radiografiază realităţile sociale, politice şi economice ale momentului. Privindu-l, mi-am amintit de un film în care un operator genial reuşise să surprindă zvâcnirile nesigure şi, în acelaşi timp, fremătătoare ale unui mânz, înainte de a se avânta – definitiv şi pe deplin liber – în sălbăticie, decis să recucerească un teritoriu al cărui unic stăpân fusese cândva.

Fiindcă nu am ochi de operator genial, refuz să descriu reacţiile partenerului meu de dialog, surprinse pe parcursul convorbirii. În tot acest timp, înlesnindu-i îndeplinirea responsabilităţilor de director editorial al României libere, secretara intra şi ieşea din birou; o ziaristă din redacţie a cerut lămuriri în legătură cu un articol, iar telefoanele au sunat harnic. Totuşi, mă încăpăţânez să cred că, preţ de două ore, Emil Hurezeanu a uitat (întru câtva) de obligaţiile impuse de statutul său de persoană publică.

***

,,Să fii student la Cluj, sub cupola Echinoxului, era o vrajă în vrajă.”

− Stimate domnule Emil Hurezeanu, două din trei persoane luate la întâmplare ştiu despre dumneavoastră că sunteţi un reputat jurnalist şi analist politic, dar nu au habar de faptul că aţi scris poezie pe vremea când, student fiind, făceaţi parte dintr-o cunoscută grupare literară clujeană. V-aş ruga să evocaţi atmosfera din interiorul cenaclului Echinox şi pe cea din redacţia revistei omonime.

− La început, Echinoxul era, în acelaşi timp şi un cenaclu, şi o revistă, cu o echipă extrem de valoroasă; era ,,o familie” destul de interesantă. Toţi cei trei fondatori despre care am să vorbesc şi toţi ceilalţi membri ai grupării, absolviseră facultatea în anii 1970 – 1971, publicaseră numeroase cărţi, făcuseră – mulţi – studii în străinătate şi aveau poziţii bune în redacţiile literare.

Am venit la Cluj în 1976 şi i-am găsit acolo pe corifei – pe Ion Pop (sau Jean Pop, cum i se mai spunea), care tocmai se întorsese de la Paris, unde a fost patru ani lector la Sorbona, între 1972 – 1976. Era un tânăr universitar occidentalizat foarte serios. Avea un farmec destul de bine calibrat, nu-l răspândea cu orice preţ. Era flancat de Marian Papahagi, o persoană riguros strălucitoare. Acesta, nu numai că era singurul om din România (cum a şi rămas până la moarte) care ştia limba ladină, dar era şi doctor în tropi danteşti, în literatură italiană.

Jean Pop era un intelectual mai degrabă introvertit, profesoral, în tradiţia lui Mircea Zaciu, a lui Dimitrie Popovici – pe Mircea Zaciu l-am cunoscut foarte bine şi am fost prieten cu el; pe Dimitrie Popovici şi pe ceilalţi ardeleni îi cunoşteam din panteonul Universităţii Daciei Superioare. Ion Pop era un urmaş al universitarilor din Dacia Superioară, într-o tradiţie care a început, să zicem, după primul război mondial. A rămas acelaşi. Papahagi, un om de o mobilitate intelectuală extremă, era cel care percepea cel mai bine dintre cei trei fondatori locurile şi rolurile noilor veniţi în constelaţia Echinoxului. Jean Pop a fost alibiul lor când au înfiinţat Echinoxul; era cunoscut, printre autorităţi, ca om serios; era liantul cu nomenclatura universitară, fără să fie un nomenclaturist. În sensul cel mai bun, exista şi o tradiţie birocratică interbelică în Universitatea transilvăneană, iar Ion Pop era cel mai aproape de tipologia asta.

Marian Papahagi, care fusese şi el patru ani la Roma, unde studiase istoria artei şi literatura (îmi amintesc cum ne povestea şi cât eram de impresionaţi când ne povestea că traversase Alpii singur într-un Volkswagen în 1971/ 1972) era un fel de reprezentant al generaţiilor occidentale apărute în jurul lui 1968. Era un spirit rebel, plin de causticitate, de umor.

Al treilea fondator al Echinoxului se numeşte Ion Vartic. Era nu doar un om de o extraordinară profunzime, ci şi un hamletian, „un spiriduş” de un scăpărător spirit ludic al improvizaţiei. Întâmplarea făcea ca cei trei să alcătuiască un triunghi extrem de interesant care asigura un bun suport, bazaacestei grupări literare. Oamenii aceştia nu semănau unul cu celălalt: Ion Vartic era un germanic, Marian Papahagi era un spirit latin, mediteranean, deschis, volatil, volubil, iar Ion Pop era un fel de critic structuralist – să zicem. Era cel care semnase primele interviuri de atunci cu Starobinski şi cu Roland Barthes, pe care îl cunoştea.

În jurul lor se aflau studenţii activi. Mai erau nişte ,,sateliţi” de la reviste literare (de la revista Transilvania din Sibiu; din Cluj, de la Tribuna şi Steaua; de la Familia din Oradea) oameni mai puţin norocoşi decât universitarii, dar care nimeriseră, totuşi, la sfârşitul Facultăţii de Litere, în schema revistelor culturale din Transilvania. Aici erau Adrian Popescu, Eugen Uricaru, Ion Mircea, Ioan Moldovan, Virgil Podoabă, Alexandru Cistelecan.

În grupul meu se găseau ars amatoriştii, în sensul larg, nu numai în sens formal. Cei care înfiinţau Ars Amatoria, în 1976 la Cluj, alcătuiau un grup de saltimbanci, de scriitori – erau Radu G. Ţeposu, Ioan Groşan, George Ţâra şi multe fete, a căror identitate mi-e foarte familiară şi apropiată în continuare, din tot felul de motive. Ars Amatoria, grup de teatru cu texte clasice şi moderne, era o formă foarte interesantă de protest intelectual sui-generis.

Pe atunci, Clujul era un spaţiu protejat prin compoziţia lui multietnică, prin echilibrul foarte fragil la nivel cultural, universitar, academic şi intelectual în establishmentul statului de atunci. Dacă Bucureştiul, Iaşiul, Timişoara erau locuri cu restricţii şi constrângeri de natură ideologică în universităţi, sesizabile, şi care dominau, de fapt, climatul cultural, Clujul (care mulţi ani fusese scena unor conflicte, a unor tensiuni între ramura maghiară a Universităţii şi cea românească) îşi câştigase un fel de imunitate la presiunile ideologice, fapt care se simţea mai mult decât în alte părţi.

Într-un astfel de climat a apărut şi revista Echinox în 1968 sub directa oblăduire a lui

Constantin Daicoviciu, care era un ilustru istoric al Transilvaniei. Cochetase cu mişcarea legionară, ajunsese membru în Consiliul de Stat şi era un fel de exponent al taberei de istorici naţionali care în primii ani după venirea lui Ceauşescu aveau o pondere importantă.

Revista Echinox era o publicaţie unde principalele comandamente nu aveau de-a face cu propaganda, ci cu filonul acesta cultural care, tocmai prin alăturarea ungurilor de români şi de germani, era şi foarte cosmopolit. Cineva a vrut, la început, să facă din Echinox un fel de nou discurs trilingv echilibrat, fapt ce ţinea mai mult de propagandă. În realitate, această alăturare a creat un fel de emulaţie – în preajma revistei se aflau cei mai interesanţi poeţi, prozatori şi critici unguri din universitate; profesorii de la catedra de germanistică a Facultăţii de Filologie – profesorul Merkel şi Peter Motzan, unul din fondatorii Echinoxului. Cel din urmă era cel mai bun critic şi istoric al literaturii germane din România şi, după 1989, când a reuşit să plece în Germania, a făcut o carieră de cercetător [al literaturii germane din Bucovina].

Din 1967/ 1968 (când începe cenaclul şi când apare revista) şi în mai puţin de 10 ani până am ajuns eu acolo, se consumaseră două epoci în interiorul aceluiaşi regim politic, dar Echinoxul îşi păstrase o continuitate de liberalism moderat. Profita, se făcea că nu ştie ce se întâmplă în jur. La Echinox, de pildă, şi politica se făcea într-un mod foarte interesant – cronicarul nostru socio-politic se numea Andrei Marga, el însuşi întors din străinătate, de la Frankfurkt, unde vreo doi ani a fost studentul lui Habermas. Avea înclinaţii marxiene – aşa se numeau atunci cei ce voiau să înnoiască marxismul.

,, Eu aveam un handicap – transformat în atu, până la urmă…”

Unii scriau proză, alţii scriau poezii, alţii traduceau, într-o atmosferă de emulaţie intelectuală neprecizată. Toată lumea scria, în acelaşi timp, articole. Poezie se publica relativ puţin, cam o pagină pe număr. Nu oricine publica o întregă pagină de poezie. Toţi încercam să ne remarcăm prin recenzii, prin cronici. Unii erau, în mod evident, făcuţi să devină universitari sau oameni serioşi care scriu cărţi şi conduc reviste. Ion Simuţ făcea parte dintre ei. Dacă nu ar fi avut parte de repartiţia la ţară şi de toate tribulaţiile ceauşismului terminal ar fi meritat să fie profesor mult mai repede. Am fost coleg şi apropiat al lui Ion Simuţ în perioada studenţiei, fiind amândoi echinoxişti din a patra generaţie postmaioresciană din interiorul cenaclului.

Eu aveam un handicap – transformat în atu, până la urmă – acela că nu eram unul dintre studenţii la Litere. Scriam inclusiv cronică de poezie, despre Ion Caraion, despre Ion Mircea, despre marele poet de la Sibiu, cu care eram deja prieten, Mircea Ivănescu, despre alţi poeţi ai momentului. Scriam şi cronică de film la Echinox.

Revista era, întotdeauna, excelentă. Apărea o dată pe lună, ori o dată la două sau la trei luni cu numere duble. Publica lucruri foarte curajoase (cum ar fi memoriul lui Lucian Blaga la adresa Comitetului Central, care era descoperirea lui Mircea Zaciu) şi se plasa pe cea mai bună orbită de evoluţie culturală în timpul comunismului. Apărea în 1000 de exemplare şi se trimitea tuturor scriitorilor români importanţi. Aceştia (printre care se numărau George Ivaşcu, Nicolae Manolescu, Geo Bogza, Constantin Noica etc.) erau cititorii ideali ai unei publicaţii. Din partea lor existau întotdeauna ecouri de susţinere. Cu Noica întreţineam, de pildă, o asiduă corespondenţă, încă din 1976; mă învăţa tot timpul să nu mă fac poet, să nu mai scriu poezie, ci să mă ocup de chestii serioase.

Totuşi, aveam, oarecum, un orizont închis, pentru că exista sentimentul că absolut tot ce se poate întâmpla interesant şi relativa libertate ţin doar de perioada universitară. După aceea, se termina vraja.

Să fii student la Cluj, sub cupola Echinoxului, era o vrajă în vrajă, un experiment în experiment. Din nefericire, spre deosebire de antemergători, nu eram în situaţia de a miza pe un post la Cluj, la Sibiu sau la Oradea, la revistele literare.

,, Fusesem şi librar…”

− Dumneavoastră însă aţi fost un norocos, fiindcă, în anii `80, aţi plecat în străinătate, ca bursier Herder. Înainte de acest episod biografic aţi avut un parcurs profesional destul de sinuos…

− Mă întreb dacă ăsta a fost un noroc… Am terminat facultatea în 1979 şi am fost repartizat la Uniunea Judeţeană a Cooperativelor Agricole de Producţie Alba, pentru că voiam să fiu cât mai aproape de Sibiu, fără să mă îndepărtez de Cluj. Asta era o mare şansă. Locuiam la Sibiu, făceam în fiecare dimineaţă naveta la Sebeş-Alba. Aveam consolări estetizante de genul C.A.P. Lancrăm, C.A.P. Câlnic. Răspundeam de zece sate din inima ,,spaţiului mioritic”: ,,parohia mea” începea la Lancrăm şi se termina aproape de Sibiu, alcătuită fiind din cinci sate săseşti şi cinci sate româneşti. Aveam, aşadar, un destin nu tocmai măreţ, dar, din perspectiva mea, întotdeauna norocos.

Beneficiam deja de o experienţă nemijlocită a planurilor existenţiale din spaţiul Transilvaniei de sud, mai ales că am copilărit şi mi-am petrecut adolescenţa acolo. Sibiul, Sighişoara, Mediaşul alcătuiau o lume foarte interesantă, închisă, autoprotejată. Am trăit printre germanii care, în 1966 – 1967 şi-au început exodul, un exod ce mi-a marcat profund biografia. Trăiam cu sentimentul plecării definitive şi al apusului unei culturi, al unei civilizaţii.

Pe vremea aceea se vorbea mereu despre pericolul bombei cu neutroni – o invenţie americană, care exploda undeva fără să producă niciun fel de pagubă peisajului natural sau urban. Doar oamenii dispăreau, decorul rămânea întreg. Aşa era şi la Sibiu; trăiam acolo în perioada când se schimba un eon de opt sute de ani: germanii din romanitatea orientală. Dispărea, după atâta timp, Germania implantată în romanitatea orientală.

Acei ani şi epoca ceauşistă neclară, tulbure, cu sărăcie incipientă compuneau o atmosferă propice scriitorului reflexiv şi întreţineau romantismul cam melancolic şi morbid care marchează şi literatura echinoxiştilor, şi propria mea literatură. De altfel, despre prima mea carte – Lecţia de anatomie – s-a spus că a re-creat o tradiţie poetică transilvăneană, că a pus borna ardelenească în optzecism, printr-un fel de melancolie introspectivă, cu referenţial cultural marcat.

Norocos am fost că m-am născut la Sibiu, că am trăit o epocă foarte interesantă, că am ajuns la Echinox.

De plecat în străinătate aş fi plecat oricum. Însă, după ce mi-a apărut Lecţia de anatomie, în luna ianuarie a anului 1981, într-o seară, m-a sunat Ana Blandiana, care fusese anunţată cu zece zile înainte că primise premiul Herder. Ea a avut ideea de a-l atribui Echinoxului, care s-a întrunit în acel conclav mic, în trei (Ion Pop, Marian Papahagi şi Ion Vartic), pentru a decide pe cine să expedieze timp de un an la Viena. Bursierul trebuia să aibă sub 30 de ani şi să fie purtătorul unui mesaj promiţător în profesia premiantului. Ei m-au ales pe mine.

Înainte, o foarte scurtă perioadă de timp fusesem şi librar, profesie la care am renunţat, pentru că premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor îmi dădea o marjă de libertate câteva luni. Neavând un loc de muncă, pentru ca să pot obţine un paşaport, am dat examen în avocatură, am luat concursul şi am lucrat un an de zile la Mediaş.

Am plecat la Viena cu Ana Blandiana la emiterea premiului, în primăvara lui 1982, m-am întors şi, în toamna aceluiaşi an, după numeroase complicaţii birocratice, am ajuns la Viena, cu două-trei luni întârziere. A fost un noroc că nu am plecat în condiţii abrupte, ci lin, într-un relief cu care mă obişnuisem în biografia mea plină de accidente fericite, de întâlniri destinale. Pe toate acestea le primeşti, cred, în măsura în care le meriţi.

Într-adevăr, la vremea respectivă, să te extragă cineva din spaţiul mioritic, din C.A.P.-uri, să te ia şi să te ducă la Viena a fost un noroc; un noroc de aventurier, de om care e aruncat în lumea mare, dar poate şi un mare nenoroc sau o dramă pentru cel care voia să fie scriitor.

− Aţi avut vreodată, după plecarea din România, momente de descumpănire?

− Bineînţeles că am avut! Mai ales în ultima parte a bursei mele la Viena. Pentru mine Viena era o sumă de Sibiuri cu străzi căptuşite doar de palate Brukenthal, de o parte şi de alta. Era capitala Imperiului în care mă născusem prea târziu.

Îmi amintesc, de pildă, că în 1988 – eram deja la Europa Liberă – mergeam destul de des la Bruxelles, la sediul Parlamentului European, unde se discuta din ce în ce mai critic despre Ceauşescu şi unde deputaţii europeni care reprezentau opinia publică au intrat într-un conflict deschis cu regimul. Până atunci, deşi apăruseră în presă unele critici mai mult sau mai puţin voalate, regimul de la Bucureşti beneficia, la nivel politic, de un cec în alb.

Acolo era un deputat european din München, membru al Partidului Creştin Social din Bavaria, care se numea Otto von Habsburg – descendentul direct al împăraţilor austrieci.

Tatăl lui, Karl, a fost ultimul împărat al Austriei între 1916 – 1918, iar Franz Josef şi Sissi – rude apropiate. Otto von Habsburg a fost izgonit din Austria după ce ţara s-a transformat în republică, dar îşi făcuse, între timp, o viaţă nouă, era deputat, ştia 12 limbi.

L-am întâlnit în aeroport – pleca, la fel ca mine, de la Bruxelles la München, cu acelaşi avion. El era unul din criticii severi ai lui Ceauşescu, luând îndeosebi apărarea minorităţilor maghiare şi rrome persecutate în România. Profitând de cele câteva ore de întârziere a avionului, l-am rugat să îmi acorde un interviu pentru Europa Liberă. I-am mărturisit că sunt jurnalist la München şi că sunt român, iar el a fost tentat să mă refuze.

Atunci, într-un moment de inspiraţie, i-am spus aşa: ,,Sunt un fost viitor supus al fostei viitoare majestăţi imperiale care sunteţi dumneavoastră”. I-am explicat că nici el nu reuşise să ajungă împăratul Austro-Ungariei, nici mie, din aceleaşi motive, independente de voinţa noastră, nu mi s-a întâmplat să mă nasc la Sibiu, în Imperiu. Mi-a întins mâna, încântat de cunoştinţă şi abia atunci mi-am dat seama ce înseamnă să faci parte din acelaşi topos utopic cu ex-împăratul Austriei.

Deci, transferul meu de la Sibiu la Viena – capitala noastră, în topografia ideală a Europei clasice – şi, mai târziu, la München – o periferie a Imperiului – avea un firesc al ei. M-am simţit foarte bine la Viena. Descumpănirea venea, totuşi, din situaţia incertă în care ajunsesem, neştiind ce să aleg între a rămâne sau a mă întoarce.

Europa Liberă – una din experienţele limită ale politicii mondiale.

− De ce v-aţi întors?

− M-am întors târziu, totuşi, după douăzeci de ani, atunci când întoarcerea şi plecarea îşi schimbaseră sensul. M-am întors la doisprezece ani de la Revoluţie, într-o ţară care, cu toate deficitele ei, redevenise egala Austriei şi a Germaniei. M-am întors pentru că mi-am dat seama că lumea s-a omogenizat, că e mai interesant pentru mine să fiu martorul activ al unei lumi în care joc un rol important, ce mi se şi recunoaşte. Am vrut să fiu aici. A fost un concurs de împrejurări. Până la revenirea mea, am lucrat în Germania, în două case de presă foarte serioase. Una era americană, creată în 1953, la München, în prima linie a războiului rece sau, cum au spus unii, în prima linie de propagandă anticomunistă.

A fost locul în care m-am simţit întotdeauna liber, în care nu am avut nicio clipă senzaţia că sunt instrumentul vreunei alte forme de propagandă decât propaganda necesară, în condiţiile în care România era complet izolată, sufocată de dictatură, de demenţă. Europa Liberă a fost pentru mine o experienţă foarte interesantă şi una din experienţele limită ale politicii mondiale. Acesta a fost un noroc, deşi nu era evident, de la început, că voi ajunge acolo.

Se îndreptau mulţi spre Europa Liberă, dar rămâneau puţini, căci era un loc de mari constrângeri, începând cu ruperea legăturilor cu familia. Apoi mai era şi frica, nu ştiai niciodată în ce măsură te ajunge mâna lungă a securităţii, erau încercările de intimidare şi de intoxicare ale serviciilor secrete. Eram separaţi complet de efectele din România (unde aveam o audienţă de 90%) ale muncii noastre.

Pentru că nu aveam de gând să fac o experienţă postcomunistă alta decât în România, în 1995, după ce Europa Liberă şi-a încheiat mandatul vest-european şi a fost transferată la Praga eu am plecat la Köln, în postul de director al secţiei române de la Deutsche Welle unde am rămas până în 2002.

(Uşa se deschide şi intră Andreea Pora. Emil Hurezeanu o întâmpină, galant. Ziarista îi arată articolele proaspete. Cei doi discută eficient, pe limba jurnaliştilor. Lămuresc totul, în mai puţin de un minut. Dialogul cu mine se reînnoadă firesc.) 

− Este sau nu o afacere proastă renunţarea la jurnalismul desfăşurat în spaţiul occidental în favoarea celui autohton?

− Am renunţat doar la contextul apusean al jurnalismul practicat de mine. Continui să fac în România ceea ce am făcut la München, în America sau la Köln. Nu ştiu dacă aceasta este varianta cea mai bună a jurnalismului. În anumite privinţe, excrescenţele şi nisipurile mişcătoare ale publicisticii româneşti pot fi mai interesante, poate pentru că sunt mai respingătoare, dar şi pentru că au de-a face cu formate vii de viaţă, în curs de modelare. Pe de altă parte, în România ultimilor ani sunt spaţii în care ceea ce faci ca jurnalist e la fel de valabil ca la München, în America sau la Köln.

,,C. T. Popescu îmi reproşează tot timpul că sunt un poet interesant prin inhibiţie…”

− Opţiunea dumneavoastră pentru publicistică înseamnă despărţirea definitivă de literatură?

− Nicidecum, fiindcă au început împreună. Opţiunea mea pentru literatură a fost, mai întâi de toate, o opţiune publicistică. Am debutat în 1975 cu poezii şi cronici literare în revista Transilvania din Sibiu.

Din perspectiva scriitorului care aş fi putut să fiu, experienţele de la Europa Liberă, îndeosebi cele cuprinse între 1982 şi 1990 au fost foarte acaparatoare şi au provocat o deviere a destinului meu literar. Nu ştiu dacă ar fi fost mai bine să fi rămas în România şi să fi devenit un scriitor pe jumătate autocenzurat, aflat în spaţii de penumbră, până în 1990, iar după aceea să fi intrat într-o epocă în care literatura nu mai e un loc privilegiat.

Aş fi avut mai multe cărţi de poezie, aş fi scris, cu siguranţă, proză, mi-aş fi păstrat intact dispreţul pe care îl aveam în studenţie pentru publicistica foiletonistică. Atunci, prin foiletonistică şi publicistică voiam să ajung în spaţiile mari, în estuarul literaturii, care, pentru mine însemna să fii autor de romane, de epopei.

Între 1982 şi 1990, m-am lăsat prins în plasa unor experienţe jurnalistic-politice foarte interesante, dar şi foarte dure, care îţi răpesc orice urmă de candoare. Era perioada când comunismul dospea şi începea să se coacă, iar atunci m-am aflat chiar în inima vulcanului. Asta nu trebuia, în mod necesar, să mă deturneze, dar mi-a luat timpul, mi-a luat apetitul pentru reflexivitatea lirică, distanţele faţă de fenomene. Când pui uniforma de cruciat, cum mi s-a întâmplat mie, rişti să pierzi. Pe atunci, căştigaţi erau trubadurii care rămâneau acasă cu soţiile, cântând şi iubind.

Deşi am mai scris poezii şi proză relativ puţin, nu văd pierdută povestea asta cu literatura, am, în continuare, un mod de a interpreta lumea ce are legătură cu literatura şi ce se va manifesta ca atare, în jurnal, de pildă.

− Numele dumneavoastră este prezent în lucrări teoretice de referinţă. În Istoria literaturii române contemporane 1941-2000, Alex. Ştefănescu vă aşază în compania unor poeţi, prozatori şi critici, analizându-vă un volum de publicistică. În toate dicţionarele de literatură se fac referiri constante la cărţile dumneavoastră. Unde vă autosituaţi în contextul literaturii române contemporane?

− Am două volume de poezie neîntâmplătoare pentru mine şi pentru generaţia mea, chiar dacă în mod riguros colegii mei de generaţie literară mă epurează din propriile lor retrospective asupra literaturii anilor respectivi. Nu m-a mai preocupat autosituarea în contextul literaturii contemporane. Sunt un om care intervine în spaţiul public cu ajutorul argumentelor, mai mult cu ajutorul raţionamentelor decât cu ajutorul metaforei. În mod formal asta nu are de-a face cu literatura, dar mă exprim cu mijloacele literaturii.

− Am căutat printre poeziile dumneavoastră texte care să trădeze o exuberanţă afectivă, o dragoste clocotitoare, de pildă. Faptul că nu le-am găsit m-a contrariat, mai ales că aţi scris poemele în plină tinereţe. Sunteţi un timid, vă autocenzuraţi sau nu v-am citit cu atenţie versurile?

− Colegul meu de dezbateri jurnalistice publice, C. T. Popescu, un literat formalizat, care scoate cărţi de literatură în paralel cu ceea ce face în viaţa de fiecare zi, îmi reproşează tot timpul că sunt un poet interesant prin inhibiţie, că simte existenţa unei frâne, a unui prag autoimpus peste care nu vreau să trec niciodată. Dacă aş fi reuşit să trec peste asta, aş fi ajuns un mare poet, spune el, probabil bucuros că am rămas la prag.

Nu e un procedeu deliberat, e o formă de viaţă, de emisie autosupravegheată. Poate să fie şi o formă de abstinenţă, poate e preţul plătit atunci când dezertezi. Când am vrut să mă întorc la poezie nu a mai vrut poezia să ma primească. Apoi, o dragoste clocotitoare, dacă a existat, nu trebuie să se transforme neapărat în literatură.

(Îmi vine, totuşi, în minte o poezie din volumul de debut al lui Emil Hurezeanu, Lecţia de anatomie: mărturisirea unui îndrăgostit introvertit scrisă Pentru o roşcovană cu pistrui: ,,Ţi-e trupul chihlimbar de viespi/ Când în amiază părul îl desfaci/ Prelung, spălat de ploi, covor de maci/ De vâscuri umede licori sunt împrejur./ N-o să-ţi găseşti aicea aşteptând/ Stupar al cărui straşnic gând/ Ar fi să te-nfăşoare/ Cu grijă în urcioare./ Din dragoste preaplină/ El mierea-ar împrăştia-o./ Dar lasă-te privită./ Ochii mei sunt albine mai grijulii/ Cum ochii unui pictor în insule virgine.”) 

− Vă propun un joc cu şi despre cărţile care vă reprezintă, rugându-vă să continuaţi afirmaţiile care urmează.

Cartea pe care aţi fi vrut să o scrieţi este …

Senilitate de Italo Svevo, pentru că este cartea apusului unei lumi – lumea Imperiului Austriac, cu acţiunea plasată într-un oraş de frontieră, la Triest, la periferia sud-vestică a Imperiului, între două secole. E un univers comparabil cu cel pe care l-am cunoscut eu, la cealaltă periferie a Imperiului, cu destine în care se întâlnesc către extincţia lor sfârşiturile colective. E o carte perfectă, splendidă, extrem de tristă, dar şi extrem de tonică pentru istoria omului. Cartea asta se mai poate scrie încă. Eu cred că din literatura română sunt absente operele ce valorifică experienţele literare de decadenţă estetică, cu infiltraţii musiliene. (O clipă, Emil Hurezeanu îşi sprijină tâmpla cu degetele palmei stângi, apoi îşi atinge – în treacăt – fruntea.)

Există un autor sas din Ardeal care se numeşte Eginald Norbert Schlattner, preot protestant lutheran, ce trăieşte lângă Sibiu, în satul Roşia. De la 65 până la 70 de ani a publicat în germană, în Austria şi în spaţiul germanofon, trei romane mari despre schimbările de paradigmă istorică şi biografică în evoluţia saşilor transilvăneni, de la sfârşitul celui de-al doilea război mondial până în perioada de început al comunismului şi apoi cu combinaţia obligatorie româno-germană din anii `60. Astfel de cărţi au cel mai mare succes astăzi în lumea occidentală. Mă gândesc mult la destinele acestea mixte, încrucişate, ca materie de carte. Aş scrie un roman despre Şcoala Ardeleană, despre luptele de idei şi conflictele între direcţiile de gândire din interiorul Şcolii Ardelene, în interiorul dezbaterilor teologice, culturale şi istorice din Blajul anilor 1700 sau 1800; despre Andrei Şaguna, despre Samuel von Brukenthal; despre lumea aceasta care are o europenitate inclusă, prin natura lucrurilor, cu personaje care, prin religie, prin origine naţională, etnică, aveau o legătură cu Europa. Despre toate astea, printr-o simplificare de tip pedagogic – în cel mai bun caz, de tip ideologic – în cel mai rău caz, nu s-a putut scrie în Transilvania, după primul război mondial. Asta mă interesează.

Cartea de care nu v-aţi putea despărţi niciodată este …

Doctor Faustus a lui Thomas Mann…

Cartea pe care, la maturitate, o recitiţi cu aceeaşi plăcere ca în adolescenţă este…

Omul fără însuşiri de Robert Musil. Sunt prizonierul acestei lumi mici şi provincial-cosmice, care a fost lumea Europei Centrale, până în 1918, cu ramificaţiile şi proiecţiile ei după aceea. Noi, ardelenii mai cu seamă, rămânem încă tributari complicaţiilor acelei lumi, digerate sau mai puţin digerate până astăzi. Mai ales că, după 1990 am reintrat într-o orbită central-europeană, cu delimitările între un anumit fel de a fi la Sibiu ori la Cluj, faţă de un alt fel de a fi de la Iaşi sau în altă parte.

Am fost invitat să vorbesc, acum un an sau doi, la un bal de caritate al noilor îmbogăţiţi la Sibiu, oraşul meu, unde îmi păstrez încă locul şi sălaşul şi unde mă duc des. Acolo erau medici, întreprinzători, oameni cu mulţi bani şi, la un moment dat, orchestra a început să cânte un vals sau ceva central-european. Burghezii şi burghezele lor au început să danseze oarecum timid, dar s-au simţit obligaţi să participe. Era muzica şi atmosfera care se creează la Budapesta, la Zagreb, la Praga, la Sibiu sau la Oradea. De câte ori e auzit Johann Strauss cel tânăr se creează o atmosferă veselă, comunitară, pe care toată lumea din acest spaţiu o împărtăşeşte. Mulţi nu mai ştiau paşii, se încurcau, dar voiau să participe la lumea asta vieneză.

După aceea, orchestra a început să cânte un fel de manea, un fel de muzică oriental-turcească, mai cultivată, dar tot o manea. Dintr-odată, picioarele au început să zburde foarte dezinvolt. Mi-am dat seama că există această împărţire chiar şi la ardeleni, între ceea ce vor să fie – şi chiar sunt în anumite privinţe – şi ceea ce simt cu adevărat că trebuie să facă. Dacă aţi observat, toate aceste diferenţe între români, între oraşe, între anumite contexte culturale, între anumite formate de viaţă se reînnoiesc mereu şi, după părerea mea, sunt foarte interesante.

Omul fără însuşiri e o chintesenţă a acestor vieţi prinse într-un moment istoric determinant, marcat de o schimbare puternică şi profundă.

Acestea sunt realităţi valabile întru totul astăzi. O primă schimbare importantă în viaţa noastră a fost căderea comunismului şi tot ce a urmat după aceea nu face altceva decât să anunţe o a doua mare schimbare – globalizarea, un anume sfârşit al destinului eurocentrist. Noi descoperim Europa după ani de zile de izolare exact în momentul când şi ea se dizlocă. Estul începe să nu mai fie ideologic, ex-sovietic, ci să aibă de a face cu China, cu India. Toate aceste mişcări de plăci tectonice există deja în Omul fără însuşiri. Am o ediţie la Bucureşti, una la Sibiu şi, unde ajung, mai citesc câte ceva.

− Care sunt cele mai importante lucruri din viaţa dumneavoastră, domnule Emil Hurezeanu?

− Faptul că m-am întors în România când şi România s-a întors la normalitate. Am depăşit, simultan, o perioadă de deşert. Faptul că am fost de faţă în cele mai interesante locuri ale începutului transformării ei. Faptul că am trăit, la Europa Liberă, în istmul unor zone de influenţă şi de putere ce au contribuit la schimbarea ţării mele, o experienţă interesantă şi, practic, irepetabilă.

Faptul că m-am reinventat personal şi din punctul de vedere al familiei. Copiii, care sunt însăşi invenţia vieţii; orele petrecute cu ei, cu soţia mea Rucsandra, cu prietenii mei vechi, pe care n-ar mai fi trebuit să-i mai întâlnesc niciodată, dar cu care mă văd ca şi cum ar fi prietenii mei noi.

Faptul că mă întâlnesc la Sibiu cu foştii mei colegi de liceu şi ne bucurăm de fiecare dată, luând-o de la început.

− Ce vă ajută să vă păstraţi echilibrul şi eleganţa într-o lume în care se trăieşte atât de urât?

− Las la o parte faptul că prea echilibrat nu sunt; e o chestie de profesionalizare. Mă rog, nu sunt nici un dezechilibrat. Nu e chiar aşa de riscant să fii echilibrat şi elegant. Echilibrat şi elegant eşti sau nu eşti. Poate că în spaţiul comun echilibrul şi eleganţa sunt în minoritate, dar asta nu înseamnă că ele nu există sau că nu se pot manifesta la un număr foarte mare de oameni.

Un anume echilibru mi-l dă, totuşi, faptul că există acele cărţi pe care pot să le citesc nestingherit, faptul că nu mai sunt nevoit să plec în Germania sau la Viena, din când în când şi că îmi ajunge să plec doar de la Bucureşti la Sibiu, adică faptul că se poate trăi într-o lume normală.

Ioana REVNIC, un interviu din volumul Dresură de lei, Curtea veche Publishing, 2011

Imagine cover de pe sibiu100.ro