Andreea Neaună 
„Există unele lucruri frumoase care păstrează mai multă strălucire când rămân imperfecte, decât când sunt desăvârșite.”
(Francois de La Rochefoucauld)
Deși este zeița frumuseții și a iubirii la romani, Venus… din Milo a fost descoperită pe tărâm elen, într-o zi nu tocmai întâmplătoare, 8 aprilie 1820, corespondenta sa în mitologia greacă fiind Afrodita. Poate că unii vor considera a fi o zi oarecare momentul descoperirii statuii sale pe terenul unui fermier aflat pe insula Milos din Grecia, însă cu toții putem observa că dacă întoarcem cifra 8 este de fapt semnul infinitului. Așadar cred că ceea ce spunea Khalil Gibran cum că „frumusețea este eternitatea care se privește lung în oglindă” i se potrivește ca o mănușă lui Venus (zeița frumuseții și a iubirii) care, de mai bine de două veacuri, este privită în Muzeul Luvru de mii de ochi.
Timpul nu i-a distrus nici frumusețea și nici magia, deși lui Venus din Milo îi lipsesc braţele, aceasta fiind trăsătura care a făcut-o celebră şi uşor de recunoscut, căci, așa cum spunea Franz Kafka, oricine are abilitatea de a vedea frumusețea nu va îmbătrâni niciodată. Rudele fermierului care a găsit-o pe ogorul său pe Venus din Milo susţin că, în momentul în care a fost descoperită, Venus avea mâna stângă şi ţinea în palmă un măr, pe care se spune că i l-a dat Paris din Troia, fiind astfel o reprezentare a ipostazei învingătoare a zeiţei. Nu este clar în ce rol o joacă pe Venus, dar se crede că ar reprezenta-o pe Venus Victrix („Venus, învingătoarea”).
Alte scrisori de la persoane implicate în această achiziţie a francezilor fac însă referire la braţele sale rupte, explicând în rândurile lor că acestea sunt „la această oră detaşate de trup”.
(sursa foto: evz.ro)
Braţele statuii nu sunt însă singurele lucruri care lipsesc în prezent. Aceasta era ornată cândva cu podoabe din metal care includeau o brăţară, cercei şi o bentiţă. Găurile folosite pentru fixarea bijuteriilor de marmură pot fi observate şi astăzi.
„Venus din Milo” a pierdut, pe lângă braţe şi podoabe, şi piciorul stâng.
Există şi altă parte importantă a statuii care nu poate fi văzută astăzi. Este vorba despre baza ei care a fost şi ea descoperită pe câmpul din Milos, purtând o inscripţie care indica persoana care făcuse statuia, „Alexandros, fiul lui Menides”.
Data creării statuii din marmură, cu înălțimea de 230cm, este situată între anii 130 – 100 î.Hr., fiind atribuită lui Alexandros de Antioch (inițial a fost atribuită, eronat, lui Praxiteles).
Nu ne rămâne decât să o privim pe Venus și să medităm la ceea ce spune Stendhal că frumusețea este promisiunea fericirii.
