Frumuseţea pe timp de Rezistenţă

Actriţa franceză Simone Signoret (25 martie 1921 – 30 septembrie 1985), pe numele real Henriette Charlotte Simone Kaminker,  a fost fiica unui lingvist evreu de origine poloneză, André Kaminker. Personalitatea ei fascinantă a cucerit-o iremediabil pe Nina Simone, care şi-a ales numele de scenă după cel al lui Simone Signoret. Actriţa  adora să interpreteze roluri de prostituată, chestiune devenită un fel de marcă personală. De o inteligenţă sclipitoare, Signoret a fost confidenta unor autori precum Jean Paul Sartre, Simone de Beauvoir sau Luis Bunuel, care frecventau casa ei din din Autheuil-Authoiullet, în Normandia.

„Nu mai simt aceeaşi nostalgie” este o carte de convorbiri, în care actriţa Simone Signoret retrăieşte întâmplări din mai bine de treizeci de ani de viaţă. Umorul fin ce însoţeşte relatările sporeşte interesul pentru lectură, atât în episodul privind sfârşitul celui de al doilea război mondial, cât şi în cel ce evocă întâlnirea cu mai marii puterii sovietice, în cadrul unui dineu oferit la Moscova, cu ocazia turneului de câteva luni intreprins de Yves Montand şi frumoasa lui soţie în ţările socialiste, în 1956-1957.

– Aţi avut legături cu Rezistenţa?
– Ar trebui să ne înţelegem asupra cuvântului „rezistenţă”… Aş fi o mincinoasă dacă mi-aş atribui un trecut în rezistenţă. În ce mă priveşte, îi numesc luptători în rezistenţă pe cei care au acţionat pe deplin conştienţi de aceasta. Personal, n-am făcut nici un act eroic. N-am făcut rău, ceea ce încă înseamnă ceva. Privind în urmă, am înţeles că foarte adesea am fost amestecată în nişte lucruri… Am fost pusă să fac nişte lucruri, pe ai căror iniţiatori ori destinatari nici nu-i cunoşteam. V-am vorbit de mătuşa Claire, la care am locuit la Vannes, în 1939-1940. În iunie 1941, Jean, prietenul meu, fiul ei, a fost arestat de nemţi la Nantes. Mătuşa Claire m-a rugat să vin la Vannes, dar să mă opresc mai întâi la Nantes şi să iau două valize dintr-un hotel. Pentru mine, cele două valize conţineau lenjeria, cărţile şi lucrurile lui Jean, care era student la Nantes. Când am ajuns la Vannes, am deschis cele două valize: într-una erau hărţi, în cealaltă gloanţe de revolver. Aş fi fost o eroină, dacă aş fi ştiut că transportam muniţie. Dar am făcut-o fără să ştiu – ceea ce, privind în urmă, este terifiant! Îmi amintesc că am făcut nişte pacheţele cu acele gloanţe de revolver şi le-am aruncat în Rabine, un fel de braţ de mare, care pătrunde în oraşul vechi din Vannes.
Mătuşa Claire a murit la Ravensbruck. Eu nu. S-ar fi putut întâmpla, dar ar fi fost un accident de parcurs. Să-l întâlneşti pe cheiul Voltaire pe Jean Painleve, purtând pe cap o beretă bască, şi acesta să nu se oprească, dar să-i spună lui Allegret: „Salut, nu m-ai văzut” şi, după aceea, să descoperi că este unul dintre şefii reţelei de la Muzeul Omului, nu înseamnă să lupţi în rezistenţă. Şi să-l găzduieşti o noapte pe Jaeger, care la douăsprezece fără un sfert spune că este prea obosit ca să se mai întoarcă acasă la el, deşi stă foarte aproape, să instalezi un pat de campanie, fără să-i pui întrebări şi sa găseşti un bileţel, la ora şapte dimineaţa: „Mulţumesc, salut, pe curând”, să-l vezi apărând după Eliberare, în calitate de colonel FTP, responsabil peste toată regiunea M, practic tot vestul Franţei, nici asta nu înseamnă că ai făcut parte din rezistenţă. Să te muţi pe furiş, dintr-un hotel-restaurant al cărui patron este un colaboraţionist, lăsând atârnat un drapel imens, nu înseamnă să lupţi în rezistenţă. Să te sui, în seara de 6 iunie, ziua debarcării, într-un tren care te va duce în câmp deschis, departe de Paris, sigur nu înseamnă să faci rezistenţă. Totuşi asta se numea să te angajezi „în mişcare”.

(„Nu mai simt aceeaşi nostalgie”, traducere Elena Bulai)

Imagini de pe szinesznok-az-aranykorbol.blog.hu