Acum vreo 2-3 luni am văzut pe Facebook un nume ce-mi era complet necunoscut (cel puțin la prima vedere), asociat cu expunerea unei colecții de artă la Paris. Chtchoukine era acel nume și, repet, exotismul cu care se înfățișa nu-mi spunea nimic.
Deși am trecut mai departe, ceva din ortografierea respectivă nu-mi dădea pace și mă îndemna să dezleg misterul. A fost momentul când mi-am adus aminte cum este scris Ceaikovski de către americani („Tschaikovski”), realizând că era vorba despre un nume rusesc. Și s-a făcut lumină.
Despre cine era vorba? Despre Serghei Șciukin (distanță mare de la Chtchoukine, nu?), unul dintre cei doi mari colecționari ruși de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX (celălalt este Ivan Morozov) care au marcat prin activitatea lor viața multora dintre artiștii avangardei pariziene. Impresioniști, foviști, cubiști – creațiile acestora au intrat în atenția celor doi pasionați de artă. În timp ce Morozov era atras mai ales de impresioniști, Șciukin îi prefera pe foviști și pe Picasso. Și au strâns, au strâns… Cert este că în 1917, atunci când a venit revoluția bolșevicilor, colecția lui Șciukin număra (printre altele) cincizeci de lucrări de Picasso și patruzeci de Matisse.
Atât Șciukin, cât și Morozov erau descendenți ai unor familii de colecționari de artă care formaseră de-a lungul timpului o „clasă de mijloc” în Rusia – nu erau aristocrați, dar erau foarte bogați. Și putem aminti familiile Tretiakov, Jubalov, Brocard, Soldatenkov, alături de Șciukin și Morozov, firește; pe lângă „meseria” de colecționar, membrii acestor familii vor scrie studii ce dovedesc o adevărată deschidere culturală, contribuind la formarea artistică a avangardei rusești de început de secol.
„Oaza franceză” a primilor ani din veacul XX, răsărită în urma muncii depuse în special de cei doi, a avut un rol determinant și în intensificarea legăturilor ce existaseră dintotdeauna între cultura rusă și cea franceză.
Istoria colecțiilor adunate de Șciukin și Morozov este aidoma celei a Rusiei – frământată, dureroasă, scindată. Supraviețuirea lor, însă, tot ca și a țării-mame, este impresionantă.
Oricât ni s-ar părea de ciudat, încă din primele zile după preluarea puterii guvernul bolșevic s-a ocupat de… patrimoniul cultural. Și nu pentru a-l distruge, cum am fi tentați să credem. Printr-o serie de măsuri adoptate extrem de rapid, în acele luni se asigura conservarea, inventarierea și, bineînțeles, naționalizarea tuturor acestor bunuri artistice.
Colecția negustorului Serghei Șciukin a intrat în aceeași mașinărie comunistă, fiind confiscată la numai un an de la Marea Revoluție Socialistă din Octombrie. Cuprinzând peste 274 de opere de artă, ea a fost rechiziționată pentru un scop nobil, desigur – înființarea unui muzeu destinat pictorii noi occidentale.
Anii au trecut, iar atenția guvernanților a rămas la fel de vie în ceea ce privește soarta operelor de artă. În 1923, Comisariatul Poporului pentru Educație adoptă rezoluţia privind constituirea, la Moscova, a Muzeului de Artă Modernă Occidentală. Aici vor fi găzduite colecțiile lui Serghei Șciukin și ale lui Ivan Morozov – „Primul Muzeu al Picturii Moderne Occidentale” (colecţia Şciukin) şi, respectiv, „Al Doilea Muzeu” (colecţia Morozov).
Întărind ideea de familie a colecționarilor, fratele lui Serghei, Dmitri Șciukin, a fost, de asemenea, un pasionat de artă. S-a ocupat mai ales de tablouri antice, în special ale școlii flamande. În 1903 el donase deja Muzeului Rumianțev 19 opere de o valoare foarte mare. Astfel, când în 1923 a fost inaugurat și Muzeul de Artă Antică Occidentală, acesta a cuprins piese de la Muzeul Rumianțev, dar și din multe colecții private naționalizate, o sursă importantă constituind-o exact cea a lui Dmitri Șciukin.
Totuși, să nu ne bucurăm prea devreme. După 25 de ani, pe 6 martie 1948, Stalin s-a supărat nițel și a semnat decretul de desființare a Muzeului de Artă Modernă Occidentală. Colecția a fost ruptă și parțial dezrădăcinată. Operele s-au împărțit între Muzeul Pușkin din Moscova și Muzeul Ermitaj din Leningrad (St. Petersburg-ul actual). Și tot așa există și azi…
Întotdeauna, vrem sau nu vrem, într-o măsură mai mică sau mai mare, politica influențează (și) artisticul. A făcut-o în trecut și o face în prezent. Într-o știre apărută în presă, în octombrie 2016, se anunța că președintele rus, Vladimir Putin, și-a anulat o vizită la Paris. Situația nu era roz deloc, implica Siria, Alep și o serie de alte probleme majore.
Fără să vreau, însă, ochii mi-au căzut atunci pe cele trei rânduri nebăgate în seamă de nimeni, probabil: Inițial, Vladimir Putin trebuia să vină la Paris pentru a inaugura alături de omologul său francez François Hollande o expoziție organizată de Fundația Vuitton asupra colecției unui mecena rus, Serghei Șciukin, precum și a unei noi catedrale ortodoxe ruse la Paris.
„Acest lucru ar fi fost complet suprarealist”, a declarat Ayrault, ministrul de externe al Franței.
Da, într-o lume în care avioanele de război au o voce atât de puternică, a inaugura o expoziție pare suprarealist.
„Icoane ale artei moderne”, colecția Șciukin adusă de Fundația Louis Vuitton la Paris, este încă deschisă până în 20 februarie. Mulți vizitatori i-au trecut pragul. Monet, Cézanne, Gaugain, Pissaro, Matisse, Rousseau, Picasso, Derain sunt doar câțiva dintre creatorii operelor adunate de Șciukin care pot fi acum (re)descoperiți de cei care nu au vizitat niciodată Rusia (sau URSS-ul).
În timp ce le vom privi, aievea sau cu ochii minții, să visăm împreună la momentul în care „afacerile externe” ale tuturor statelor vor însemna doar artă – fie ea pictură, sculptură, literatură, muzică, teatru sau balet.