Forţa fatală a pasiunii

Născut într-o familie de mici funcționari, Jean Racine (22 decembrie 1639 – 21 aprilie 1699) rămâne orfan la 4 ani, mama sa murind în anul 1641, iar tatăl său în 1643. A fost crescut de bunicii săi până la moartea bunicului său în 1649. Cu bunica lui s-a mutat la mănăstirea din Port Royal.

Această serie de întâmplări nefericite i-a permis, totuși, să primească o educație aleasă Jansenistă (curent moral al secolului al XVII-lea care a culminat la sfârșitul secolului, și care consta în relația dintre liberul arbitru al omului și grația eficace promovată de biserica Calvinistă. Apare și în opera Fedra: „Creștin care a încălcat grația…”) care nu era permisă în școli. A acumulat o cultură vastă, incluzând literatura, și în special învățarea limbilor greacă și latină.

Teatrul lui Racine a zugrăvit pasiunea ca pe o forță fatală ce îl distruge pe cel care o posedă. Găsim aici teoriile janseniste: fie omul primește grația divină, fie este fără griji, nimic nu îi poate schimba destinul, este condamnat din naștere. Realizând idealul tragediei clasice, teatrul racinian are trasături simple, clare, cu aventuri născute din aceeași pasiune a personajelor. (sursa: wikipedia)

“Iubirea-mi pentru Hector a scânteiat odată

Şi în mormânt cu dânsul e astăzi îngropată.

Dar am un fiu. Odată, cândva de bună seamă,

Veţi şti cât de cumplită-i o dragoste de mamă;

Dar să nu ştiţi ce-nseamnă când pruncul adorat

De groaznice primejdii îl vezi ameninţat;

Când din pierdute bunuri de glorie regească

Doar el ne mai rămâne şi vor să ni-l răpească.

Vai! Când trudiţi de anii amari peste măsură,

Troienii pe Elena o-ameninţau cu ură,

Eu am ştiut prin Hector să-i sting chinul, nevoia;

Prin Pyrus faceţi astăzi ce-am făcut eu la Troia.

De ce-i temut copilul când tatăl i-a murit?

Pe-o insulă pustie să-l ducă surghiunit

Şi-n grija mamei sale lăsându-l să trăiască,

Va învăţa prin mine, crescând, doar să jelească.”

(“Andromaca”, Actul III, scena 4, traducere de Petru Manoliu)

Imagine de pe top10-best.com