Foamea de dragoste și de libertate

Îşi petrece copilăria în compania fiilor de marinari şi căpitani de vase, fiind o fire veselă, dar uşor excentrică, fără a prezenta un interes deosebit pentru studiu. Wolfgang Borchert (20 mai 1921 – 20 noiembrie 1947) trădează o preferinţă pentru anumite spectacole de teatru şi opere expresioniste, exprimându-şi dorinţa expresă de a deveni actor. Acest lucru nu era văzut cu ochi buni de famlie, dar totuşi el face, pe ascuns, cursuri de actorie şi step. Tot în aceeaşi perioadă începe să scrie şi versuri.

Spirit rebel şi nonconformist, era inevitabil să nu intre în conflict cu autorităţile germane, mai ales în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, când suferă mai multe condamnări. Este închis la Nürnberg, apoi trimis pe front, toate acestea, însă, nereuşind să-l reducă la tăcere. Parodiind, în scrierile sale, în mod constant autorităţile şi războiul nu reuşea decât să atragă asupra lui noi pedepse care aveau să-i afecteze în mod iremediabil sănătatea grăbindu-i sfârşitul, la numai 26 de ani.

Nu e deloc caraghios: un tânăr blazat şi plin de căinţă, din era plăcilor de gramofon şi a cercetării spaţiului cosmic, stă în celula 432 a unei închisori, sub ferestruica tăiată în partea de sus a peretelui şi, în fâşia îngustă de lumină, ţine în mâinile lui stinghere o floare mică şi galbenă o păpădie cu totul obişnuită. Şi pe urmă, omul acesta, care fusese obişnuit să simtă mirosurile de praf de puşcă, parfum şi benzină, de gin şi ruj de buze, ridică păpădia spre nările lui flămânde, care vreme de multe luni n-au mirosit decât lemnul patului, praful şi sudoarea spaimei şi suge cu lăcomie însăşi esenţa micului fagure galben, umplându-şi fiinţa care nu mai constă decât în nări.
Atunci în sufletul lui se deschide ceva şi se revarsă ca lumina în încăperea cea îngustă, ceva despre care nici nu ştiuse până acum că ar exista: o duioşie, o nevoie de ocrotire şi căldură fără seamăn îl apropie de floare şi-i umple întreaga fiinţă.
Spaţiul din jur îi devine de neîndurat şi închide ochii şi gândeşte cu mirare: Miroşi a pământ. A soare, a apă de mare şi a miere, iubita mea vie! Îi simte răceala sfioasă, aşa cum simţise demult vocea tatălui său, de care adesea nu ascultase şi care, mută acum, îi aduce atâta mângâiere  o simte aşa cum ar fi simţit umărul lucios al unei femei oacheşe.
O ridică până la cana cu apă, cu multă grijă, aşa cum ridici o femeie iubită, puse înăuntru mica făptură vlăguită, şi pe urmă îi trebuiră mai multe minute ca să se aşeze cu faţa aproape de floarea lui atât de încet se mişca.
Era atât de descătuşat şi de fericit, încât lepăda şi îndepărta de el tot ce-l împovăra: captivitatea, singurătatea, foamea de dragoste, neajutorarea celor douăzeci şi doi de ani ai săi, ziua de astăzi şi cele ce vor veni, universul şi creştinismul da, şi asta!
Era un băştinaş din insula Bali, cu pielea oacheşă, un sălbatic dintr-un popor sălbatic, pe care oceanul, şi fulgerul, şi copacul îl înspăimântau şi el le diviniza. Pe care nuca de cocos, peştele afumat şi pasărea colibri îl umpleau de uimire şi el le adora, le mânca şi nu le înţelegea. Atât de descătuşat era, şi niciodată nu mai simţise o asemenea înclinare către bunătate ca atunci când îi şoptise florii… să fiu ca tine…”
Toată noaptea mâinile lui fericite s-au strâns în jurul metalului atât de bine cunoscut al cănii de apă, şi simţea în somn cum aruncau pământ peste el, pământ negru, bun, şi cum se obişnuia cu pământul şi devenea asemenea lui şi cum ţâşneau din el flori: dediţei, piciorul cocoşului şi păpădii stele mici, neînsemnate.

(„Păpădia”, traducere H. Matei)