Literatura de azi
Dorința
Vino-n codru la izvorul
Care tremură pe prund,
Unde prispa cea de brazde
Crengi plecate o ascund.
Și în brațele-mi întinse
Să alergi, pe piept să-mi cazi,
Să-ți desprind din creștet valul,
Să-l ridic de pe obraz.
Pe genunchii mei ședea-vei,
Vom fi singuri-singurei,
Iar în par înfiorate
Or să-ți cadă flori de tei.
Fruntea albă-n parul galben
Pe-al meu braț încet s-o culci,
Lăsând pradă gurii mele
Ale tale buze dulci…
Vom visa un vis ferice,
Îngâna-ne-vor c-un cânt
Singuratice izvoare,
Blânda batere de vânt;
Adormind de armonia
Codrului bătut de gânduri,
Flori de tei deasupra noastră
Or să cada rânduri-rânduri.
*
Floare de tei
Floare de tei,
Cât de curând te treci
Ochilor mei lucind
Te-i arată pe veci.
Floare de crin,
Eu pururi am gândit
La ochiul tău iubit
De raze plin.
Floare de măr,
Copilă doar erai
Și de pe-atunci aveai
Aur în păr.
Flori de cireș,
Cine te-a pus cândva
Plutind în calea mea
Dulce să ieși?
Floare de mai,
Cine te-a pus să vii
Dacă mereu mai ai
Ochii tăi mari și vii
Floare de fag
Doina cântându-mi-o
Reamintindu-mi-o
Sună cu drag.
Floare de corn,
Dulce vestindu-mă,
Întinerindu-mă
Sună un corn.
Floare de șes,
Este al cetăților
Singurătăților
Vis și eres.
Floare de lunci,
Oare de mult s-a dus
Steaua către apus?
Încă de-atunci?
Floare de lac,
De-atunci cuprins cu chin
Eu sufăr și m-alin,
Sufăr și tac.
Floare de lan,
De-atunci te văd venind
Și blândă surâzând.
An după an.
Floare de deal,
Unde te-ai dus de-atunci
Din codri și din lucruri
Pe-al lumii val?
Floare de plai,
Codrii și undele
Dulce pătrundu-le
Cu al tău rai.
Floare de văi,
Rămâi în calea mea,
Mângâie jalea mea,
În ochi îmi stăi.
Floare de stânci
Tu pleci, și-ades te chem
Cu cântec și blestem
În văi adânci.
Floare de munți,
Dintre păduri de brad
Pururi izvoare cad
Palidei frunți.
Floare de drum
Care te-nduri pe-atât,
Ș-atuncea te-am iubit,
Atunci ș-acum.
Floare de vad,
Asemeni zorilor,
Căderii florilor
Stelele cad.
Flori de mormânt,
În taina serilor
Am dat durerilor
Aripi de vânt
Lună ce treci,
Crengile, frunzele
Dulce pătrunze-le
Razale-ți reci
*
Lasă-ţi lumea…
Lasă-ţi lumea ta uitată,
Mi te dă cu totul mie,
De ţi-ai da viaţa toată,
Nime-n lume nu ne ştie.
Vin’ cu mine, rătăceşte
Pe cărări cu cotituri,
Unde noaptea se trezeşte
Glasul vechilor păduri.
Printre crengi scânteie stele,
Farmec dând cărării strâmte,
Şi afară doar de ele
Nime-n lume nu ne simte.
Părul tău ţi se desprinde
Şi frumos ţi se mai şede,
Nu zi ba de te-oi cuprinde,
Nime-n lume nu ne vede.
Tânguiosul bucium sună,
L-ascultăm cu-atâta drag,
Pe când iese dulcea lună
Dintr-o rarişte de fag.
Îi răspunde codrul verde
Fermecat şi dureros,
Iară sufletu-mi se pierde
După chipul tău frumos.
Te desfaci c-o dulce silă,
Mai nu vrei şi mai te laşi,
Ochii tăi sunt plini de milă,
Chip de înger drăgălaş.
Iată lacul. Luna plină,
Poleindu-l, îl străbate;
El, aprins de-a ei lumină,
Simte-a lui singurătate.
Tremurând cu unde-n spume,
Între trestie le farmă
Şi visând o-ntreagă lume
Tot nu poate să adoarmă.
De-al tău chip el se pătrunde,
Ca oglinda îl alege –
Ce priveşti zâmbind în unde?
Eşti frumoasă, se-nţelege.
Înălţimile albastre
Pleacă zarea lor pe dealuri,
Arătând privirii noastre
Stele-n ceruri, stele-n valuri.
E-un miros de tei în crânguri,
Dulce-i umbra de răchiţi
Şi suntem atât de singuri
Şi atât de fericiţi!
Numai luna printre ceaţă
Varsă apelor văpaie,
Şi te află strânsă-n braţe,
Dulce dragoste bălaie.
*
Povestea teiului
-Blanca, ştii că din iubire
Făr’ de lege te-ai născut;
Am jurat de la-nceput
Pe Hristos să-l iei de mire!
Îmbrăcându-te-n veşmântu-i,
Lepădând viaţa lumii,
Vei spăşi greşala mumii
Şi de-o crimă tu mă mântui.
– Traiul lumii, dragă tată,
Cine vor, aceia lese-l,
Dară sufletul mi-e vesel,
Tinereţea luminată;
Danţul, muzica, pădurea,
Pe acestea le-ndrăgii,
Nu chiliile pustii
Unde plângi, gândind aiurea!
– Ştiu mai bine ce-ţi prieşte,
Cum am spus, aşa rămâne;
Pentru drumul cel de mâine
De cu azi te pregăteşte!
Mâna Ea la ochi şi-o ţine,
Toate minţile-şi adună,
Să ia lumea-n cap, nebună,
Parc-atâta-i mai rămâne.
Calu-i alb, un bun tovarăş,
Înşeuat aşteapt-afară,
Ea picioru-l pune-n scară
Şi la codru pleacă iarăşi.
Sara vine din arinişti,
Cu miroase o îmbată,
Cerul stelele-şi arată,
Solii dulci ai lungii linişti.
Dar prin codri ea pătrunde
Lângă teiul vechi şi sfânt,
Ce cu flori pân-în pământ
Un izvor vrăjit ascunde.
Îngânat de glas de ape
Cânt-un corn cu-nduioşare
Tot mai tare şi mai tare,
Mai aproape, mai aproape;
Iar izvorul, prins de vrajă,
Răsărea, sunând din valuri –
Sus în codri de pe dealuri
Luna blândă ţine strajă. –
Ca din farmec Ea tresare,
Şi privind uimită-n lături,
Vede-un tânăr chiar alături,
Pe-un cal negru e călare…
Oare ochii ei o mint,
Sau aievea-i, adevăru-i?
Flori de tei el are-n păru-i
Şi la şold un corn de-argint.
Ea privi atunci în jos,
Trece mâna pe la tâmple,
Iară inima-i se umple
De un farmec dureros.
El se da tot mai aproape
Şi cerşea copilăreşte;
Al ei suflet se răpeşte
De închide-a ei pleoape.
Cu o mână îl respinge,
Dar se simte prinsă-n braţe,
De-o durere, de-o dulceaţă
Pieptul, inima-i se strânge.
Ar striga… şi nu se-ndură,
Capu-i cade pe-a lui umăr,
Sărutări fără de număr
El îi soarbe de pe gură;
O desmiardă ş-o întreabă,
Iar ea faţa şi-o ascunde,
Şi aşa de-ncet răspunde
Cu o voce dulce, slabă.
Tot alături călăresc,
Nu au grija nimănuia,
Şi de dragi unul altuia
Ei din ochi se prăpădesc;
Se tot duc, se duc mereu,
Trec în umbră, pier în vale,
Iară cornul plin de jale
Sună dulce, sună greu.
Blându-i sunet se împarte
Peste văi împrăştiet,
Mai încet, tot mai încet,
Mai departe… mai departe…
Sus în brazii de pe dealuri
Luna-n urmă ţine strajă,
Iar izvorul, prins de vrajă,
Răsărea sunând din valuri.
***
Blestem (Emil Brumaru)
Poeți, călcați peste cadavre
De tei uciși într-un oraș
În care orele bat grave,
Chemându-vă să nu fiți lași?
Uitați evlavia lor sfântă
Împrăștiată în văzduh
Prin care Eminescu-și cântă
Și-acum Nepieritorul Duh?
Cine-o să ierte blasfemia?
Cui vor plăti cei ce-au ciuntit
Din trup și suflet bucuria
Teilor care au murit?
Dea Domnul să le sece-n inimi
Sângele lor decolorat
Și-n veci să nu-i mai știe nimeni
Ce-au fost, pe unde au călcat,
Să li se șteargă-n baligi urma
Și să audă, din coșciuge,
Cum trece peste dânșii turma,
Gonind bezmetică, și muge!!!
Căci le-or cloci în măduvi viermii,
Ba câte unii vor și râde,
Scoțând din gropnițele vremii
Găvanele de cranii, hâde,
Să vadă cum mai stau salcâmii
Japonezești, cu lornionul
Încolăcit din mațul râmei
Ce-i rumegă când își fac somnul…
(sursa foto: infoinsider.ro)
Selecție realizată de Odilia Roșianu
