Filosoful cu baghetă

„Există în muzică un fenomen care nu se întâmplă în domeniul celorlalte senzaţii materiale ale simţurilor. Fenomenul de octavă. Octava, adică dublul frecvenţelor infraroşului sau ultravioletului nu mai cad în sector perceptibil omenesc. Cad în afară. Fenomenul de octavă este un fenomen referenţial cosmic. Peste octavă nu există nimic. Or, există în muzică ceva care atinge omul unde nu-l poate atinge nici cel mai profund gând. Şi totuşi este real… Este foarte greu de pus în compatibilitate cu filosofia care, de la Brentano încoace a spus că orice conştiinţă e conştiinţă de ceva. Uite, există o conştiinţă? conştiinţa yoga? o conştiinţă activă, nu pasivă, fără să fie conştiinţă de ceva. Un gol în care poate intra tot.”

Precum o altă mare personalitate a culturii românești (Lucian Blaga), copilul Sergiu Celibidache (28 iunie 1912 – 14 august 1996) a stat într-o tăcere absolută, nerostind niciun cuvânt în primii săi ani de viață. La vârsta de 4 ani, acesta începe sa cânte la pian, iar mai târziu ia și lecții, nivelul său școlar fiind unul excelent. La 18 ani s-a produs ruptura de tatăl sau, Demostene, un influent ofițer de cavalerie si prefect al regiunii, care prevăzuse pentru fiul său, înzestrat cu o inteligență ieşită din comun, o carieră politică. Însă Sergiu Celibidache voia cu orice preț să devină muzician. În cele din urmă, Celibidache părăsește casa parintească pentru totdeauna. A studiat matematica, filosofia și muzica în Iași, iar după despărțirea de familia sa și-a continuat studiile la București, câștigându-și existența în calitate de pianist corepetitor la o școală de dans.

Imediat după absolvirea stagiului militar (1935), Sergiu Celibidache se mută la Paris și își continuă studiile acolo. Într-una din zile, ascultă la radio un cvartet de coarde de Heinz Tiessen și este atât de entuziasmat încât compune propriul cvartet de coarde și i-l trimite lui Tiessen. Tiessen, profesor la Facultatea de Muzică din Berlin, remarcă potențialul muzical deosebit al lui Celibidache şi îl invită la Berlin. Celibidache dă curs invitației lui Tiessen și învață în cel mai scurt timp limba germană, urmând apoi să se înscrie, în Berlin, la Facultatea de Muzică a Universitatii „Friedrich-Wilhelm”. Printre profesorii săi se numără Tiessen (compoziție), Hugo Distler (contrapunct), Kurt Thomas și Fritz Stein (teorie), Eduard Spranger și Nicolai Hartmann (filozofie), Arnold Schering și Georg Schunemann (muzicologie), Walter Gmeindl (dirijat). Curând, Celibidache începe să urmărească concertele și repetițiile lui Wilhelm Furtwangler în Berlin.

A fost un mare interpret al muzicii post-romantice, fiind recunoscut ca dirijor neîntrecut al simfoniilor lui Anton Bruckner, precum și al impresioniștilor francezi, de la Claude Debussy la Maurice Ravel. Stilul său dirijoral era foarte original, fiind cunoscut în special pentru varietatea tempo-urilor: astfel, cu cât pasajul muzical era mai bogat și mai complex, cu atât tempo-ul devenea mai lent, un stil care dădea un efect deosebit în sala de concert. Din acest motiv, dar și din multe altele, Celibidache a refuzat înregistrările pe discuri. Sergiu Celibidache este autorul unui impresionant Requiem, a patru simfonii și al unui Concert pentru pian și orchestră, rămase în cea mai mare parte inedite.

„Muzica nu corespunde unei forme de a fi. E o devenire, e ceva care naşte, creşte, ajunge la un punct de maximă expansiune şi moare, ca o plantă, ca un sentiment, ca orişicare activitate omenească. Deci, mata, vrei să fixezi ceea ce te-a impresionat cândva, în loc să păstrezi în matale posibilitatea de a te impresiona, de a avea la dispoziţie elementele cu care iar intri în stadiul de euforie, care încă nu-i muzică… transcenderea stadiului de euforie poate duce la ceea ce numim noi, câţiva dintre noi, muzică.”

Imagini de pe: tvr.ro

*surse informaţii: wikipedia.org şi fundatia-celibidache.com