Muzica și omul

Provenea dintr-o familie cu tradiţie veche în domeniul muzicii, tatăl său fiind multă vreme violonist la Filarmonica din Iași, bunicul său, unul din colaboratorii lui Gavriil Musicescu, a condus corul Mitropoliei din Iași, iar străbunicul lui s-a numărat printre primii absolvenți ai Conservatorului înființat de Al.I. Cuza. Iosif Sava (15 februarie 1933 – 18 august 1998) rămâne în conştiinţa multor iubitori de muzică drept cel mai mare muzicolog român şi cel mai pasionat comentator al fenomenului muzical din ţără şi universal.

***

– Cum îl priveşte Iosif Sava în ochi pe Iosif Sava?

– Nu se priveşte atât pe sine cât creuzetul sufletesc din adâncuri. Serile în care toţi cei şapte fraţi ai tatei făceau muzică… Plimbările cu tata pe lângă Trei Ierarhi, felul cum îmi vorbea despre Vasile Lupu, cum îmi arăta casa lui Sadoveanu, cum se întâlnea cu importanţi cărturari ai Iaşilor acelui timp. A sădit în mine un imens respect faţă de istoria locurilor. Avea un înnăscut talent de povestitor. Mi-amintesc despre Ştefan cel Mare mai mult din cele auzite de la tata decât din orice pagini am citit după aceea… Mi-a dăruit o credinţă de unică dimensiune în valoare, în tradiţie. M-a îndreptat spre Liceul Naţional, temelia construcţiei mele intelectuale. Tata, dascălul meu, mă întreba zilnic: „Câte cărţi ai citit azi? Câte game ai făcut?”. E mai bine de jumătate de veac de când caut să răspund la aceste întrebări.

– Şi mama?

– Mama a fost o femeie fără ştiinţă de carte, crescută într-un sat, pe malul Ozanei, în apropierea locurilor lui Creangă. Dacă am un coeficient de inteligenţă, l-am moş­tenit cu certitudine de la ea. Tata a fost un intelectual de rasă, dar el mă putea lăsa în voia valurilor, dintr-un sentiment fatalist. Ea a fost cea care s-a bătut să răzbat în viaţă, încă din copilărie. Mama a ştiut, instinctiv, că, înainte de toate, trebuie să învăţ, să stau aplecat asupra pianului, în anii războiului, când am avut cu greu acces la şcoală, ea a hotărât că trebuie să am profesori.

– Cum le puteţi răspunde părinţilor?

– Cu cele 47 de cărţi de popularizare muzicală. Omul care le-a scris n-are valoarea decât a unui „Kultur-Trăger”, dar, după mine, vor rămâne generaţii care-şi vor aminti că le-am format gustul, le-am dat repere, elemente de axio­logie artistică.

– Credeţi că muzica e mai invulnerabilă decât cuvântul?

– Muzica este atotputernică, în templul muzicii, ni­mic nu te poate atinge. Ea salvează în momente de restrişte sufletească şi îţi dă imbolduri de a trăi, mai ales într-o lume ca a noastră, torturată de schisme, de urâţenii si de violenţe ce prevestesc apocalipsa. Muzica e un panaceu. Acum, mai mult ca oricând, avem nevoie de ea.

– Vedeţi viaţa ca o coridă?

– Mai rău. O coridă la care participă oamenii în locul taurilor. Corida satisface până la urmă pe homo ludens, dar viaţa e prea gravă pentru a o gândi ca spectacol.

– Ce puteţi spune despre ura care reapare, ilogic, într-o lume suprasaturată de suferinţă?

– N-am crezut că va răbufni sub una din faţetele ei, xenofobia, chiar si după ’89. Am crescut în cel mai adânc respect faţă de cultura română. N-am crezut nici o secundă că sunt, de fel, un alogen, că voi fi nevoit să-mi fac din anti-antisemitism un scop al vieţii. Niciodată n-aş fi crezut că pot despărţi valorile iudaice de cele ale locurilor unde m-am născut si de dimensiunea universalităţii. Am scris Muzicanţii pe acoperiş si Variaţiuni pe o temă de Chagall, am de gând să mai scot 10-12 volume în care să arăt talentul, dăruirea faţă de umanitate ale muzicienilor evrei. Nu suport ura, spiritele legionare si naţional-socialiste care vor să anuleze orice personalitate, orice contribuţie individuală, orice valoare morală pe criterii etnice. Antisemitismul este un laitmotiv al istoriei. Va găsi mereu emuli în rândurile celor complexaţi şi etern mediocri. Am crezut mulţi ani, înşelat de idealuri utopice, în noţiunea „indiferent de naţionalitate”. E o himeră. Rămânem ce suntem. Faptul de-a avea un singur străbun evreu ne marchează pentru întreaga viaţă.

– Am putea intenta un proces de inculpare intelectualului secolului XX pentru derutele sale?

– Derute sunt în toate secolele. De la scriitorii Bibliei până la cei romantici. Rostul intelectualului este să pună întrebări, să nege, dar să şi lumineze. Eu cred că intelec­tualii veacului nostru s-au chinuit suprem, dar iată că am ajuns la sfârşitul lui şi Dumnezeu ne arată că le-a dat suferinţele pentru a spune adevărul vieţii.

– Cum i-aţi defini?

–  Ca nevoie de a supravieţui şi de a îndeplini idealurile umanităţii prin respectarea celor 10 porunci, pentru sunt profund legate de muzică şi filosofie şi omul nu poate exista în afară de ele.

– „Carpe diem” îl înţelegem mai bine cu cât înaintăm în vârstă?

– Nu mă simt bătrân. Au încercat unii să mă anuleze. Le-am spus: „Daţi-mi 20 de tineri şi-i înving”. De jumătate de veac mă scol în fiecare dimineaţă la trei, mă bucur de fiecare clipă pe care o trăiesc. Când mă trezesc şi cobor din pat, ştiu că sunt fericit, că fiecare clipă trebuie să fie exploatată. Şi, mai ales după 60 de ani, am înţeles că trebuie să preţuiesc clipa, şi mă grăbesc s-o fac.

– Care sunt cărţile copilăriei dvs.?

–  Cărţile copilăriei? N-am răspuns la această întrebare decât atunci când m-a încercat viaţa, în zilele de boală… Toate cărţile mari, de la Amintirile lui Creangă până la Mizerabilii, rămân fundamentale pentru mine. Când, zăcând pe un pat de spital după o gravă operaţie, doamna mea m-a întrebat ce aş dori să citesc, am rugat-o să-mi aducă Război şi pace. Şi m-am fericit cu Bezuhov şi Nataşa Rostova. Poate că ei m-au salvat.

(Interviu publicat în revista Realitatea Evreiască, sub semnătura lulia Deleanu, mai 1997)

Imagine de pe mediafax.ro