Odilia Roşianu 
Mai mulți bătrâni împreună:
tâmplă a țării.
Mă-nclin lui Traian schimbându-se-n
Coloana
fără sfârșit.
(Nichita Stănescu, „Bătrânii”)
Infinit. Fără sfârșit. Cuvinte care, într-un fel, nu înseamnă nimic concret. Nu-ți poți imagina infinitul. Nu-l poți atinge, mirosi sau vedea. Definiția lui, chiar și în matematică, e relativă. Nimic nu pare infinit în viața noastră. Nimic nu este infinit. Totul se naște, se transformă și moare. Totuși, ne place să visăm cu gândul la el.
Și, uneori, visul se transformă într-o realitate palpabilă. Un fel de infinit. Și o Coloană Infinită, nesfârșită.
O vezi de departe, domină parcul ce o înconjoară. Stă separat de restul orașului. Sprijinind norii sau gândurile celor ce trec pe-acolo. S-a spus că e un fel de stâlp funerar. Dar și unul al vieții, fiind aidoma celor din pridvoarele caselor gorjene. Pentru că, în aceeași măsură, este dedicat morții și vieții. Tragediei și speranței. Tristeții și bucuriei. Pierderii și victoriei. Trecutului și viitorului.
Coloana Infinită, ridicată în aproape cinci ani, a fost inaugurată pe 27 octombrie 1938, într-o perioadă cu o înflorire culturală poate neegalată, încă. Este considerată în continuare, alături de „Masa tăcerii” și „Poarta sărutului”, singura sculptură modernă ce poate fi comparată cu monumente masive ale Egiptului, Greciei antice sau cu cele ale Renașterii. „Realitatea pe care Stâlpul meu o întrupează este avântul, conștiința nunții pe care o sărbătorim cu întregul univers, dorul ce-i însuflețește pe eroi spre absolut”, spunea Constantin Brâncuși. Și realitatea lui se simte și azi.
Stau lângă ea și mă uit în sus. Spre cer. Spre Univers. Mă gândesc la zbor, la plutiri, la… Lângă ea, totul pare posibil. Fără limite.
Coloana fără sfârșit a găsit, poate, o definiție a Infinitului.
