Ramona Müller 
Joi, 4 martie 1937
Era o grădină mare, cu pomi bătrâni. Urla vântul a furtună şi cădeau frunze pe pământurile acelui colţ pierdut de lume. Stăteam şi priveam fără să înţeleg ceea ce se petrecea sau ceea ce nu se petrecea în jurul meu. Era un moment pe care nu-l înţelegeam şi care nu semăna cu nimic din ceea ce ştiam şi pe care habar n-aveam unde să-l situez. Cerul mi-era straniu, pământul tremura şi pomii mă pândeau, vântul îşi bătea joc. N-aveam niciun sens în acest cadru şi acest moment nu contura viaţa mea anterioară. Căutam să-mi amintesc ultimul moment care precedase pe acesta, dar nu găseam nimic.
Mă regăseam acolo de când lumea, ca o statuie împietrită, decor inutil în această grădină părăsită. Aveam senzaţia stranie că murisem fără să-mi dau seama.
O imensă indiferenţă vegetală mă pătrundea. Eram fără puncte de contact cu lucrurile din jur, fără interferenţe cu mediul, fără schimburi, fără viaţă şi fără pasiuni. Murisem poate, într-o lume depărtată de acest loc ciudat şi nimic nu-mi aduceam aminte din ceea ce fusesem. Dar numai o clipă infinit de scurtă a durat senzaţia acestei morţi ciudate. A urmat apoi impresia unui vis fabulos care-mi arată inexplicabile scene care precedau prezenţa mea în acea grădină. (…)
Sunt locuri în lumea asta în care nu se schimbă nimic în carnea lucrurilor şi totuşi aceste lucruri se izolează de restul lumii acesteia. În prezenţa lor te invadează visul, şi frenezia, şi libertatea fantasticului tărâm. Sunt locuri care ies din istoria şi viaţa lumii acesteia, în care nu mai regăseşti nimic din fiinţa lucrurilor obişnuite. Sunt locuri în care moare inutilitatea şi banalitatea vieţii noastre de toate zilele, sunt locuri în care invadează legenda, şi mitul, şi visul. Sunt locuri în care pluteşte ceva inefabil, fantastic, liber, prezent, ciudat în care nu mai recunoaştem nimic. În aceste locuri năvălesc misterele unei alte lumi. (…)
Se depănau mereu vise stranii, vise, basme înţesate de fantastic. A trecut timp lung până am ieşit din lumea aceea. Eram în grădina arhicunoscută, pe lângă care trecusem fără să o bag în seamă de atâtea ori.
Duminică dimineaţa, 6 martie 1937
S-a fărâmat realitatea lucrurilor din jurul meu, s-a fărâmat realitatea imediată a acestor lucruri precise şi atât de inutile. S-a spulberat sensul acela fără sens al tuturor acestor lucruri din jurul meu. Se recunosc a fi aceleaşi lucruri pământeşti şi ale mele, dar a pierit existenţa lor, a murit viaţa lor pentru mine. Şi mă năpădesc visele şi fantomele unor lucruri de demult, şi a unor lucruri faţă de care stăteam cândva tot aşa cum stăteam faţă de lucrurile de aici, care au pierit. Şi poate şi acele lucruri de demult pieriseră, se înecaseră în clipa aceea. Şi acele de demult muriseră ca şi astea de azi.
De ce contactul material, clipa brutal trăită şi imediată ascund inefabilul din lucruri? De ce clipa prezentă îneacă lumea în banalitate şi oferă darnică măşti tuturor lucrurilor?E îngrozitor să vezi că viaţa ta, că toate aceste fapte care se deapănă şi în care eşti târât e un sinistru bal mascat. Mască fără voie, iei contact cu lucruri mascate şi oameni mascaţi. Am o poftă nebună să sfâşii măştile lucrurilor, măştile astea de hârtie lucioasă sub care se ascund lucrurile. Să sfărâm în mii şi mii de bucăţele măştile astea colorate şi închise, provocatoare şi docile, precise şi inutile pe care le poartă lucrurile. Şi sunt în lumea asta măşti de tragedie şi măşti de comedie, măşti sinistre şi măşti groteşti, măşti de înmormântare şi măşti de carnaval. Viaţa stă închircită şi zac misterele dincolo, sub toate aceste măşti.
De aici, falsitatea şi chinul şi durerile şi suferinţele în care zace înaripat sufletul nostru.
(din volumul „Cartea realităţilor fantastice” de Alice Botez)
***
„A scrie literatură este la urma urmei, a face o experienţă. Eşti liber să o faci sau nu.” simţea, trăia şi declara Alice Botez (22.09.1914 – 27.10.1985), cea care a fost studenta preferată a lui Nae Ionescu. Acesta a propus-o pentru o bursă în Germania. Prozatoare de marcă, aparţinând din punct de vedere intelectual şi biologic generaţiei ʼ30, ea a scris cu percepţia bunului simţ al adevărului. Insuficient cunoscută, chiar şi acum, Alice Botez debutează târziu, la 54 de ani, cu toate că a desfăşurat o amplă şi diversă activitate culturală. Trăind într-o perioadă remarcabilă din punct de vedere al dezvoltării filosofice şi intelectuale, fiind înconjurată de oameni valoroşi ai culturii române (Constantin Noica, Mircea Eliade, Mihail Sebastian ș.a.), scriitoarea a păstrat arta discreţiei, dar rezonanţa literară a devenit evidentă prin simplitatea registrului intelectual raportat la conţinutul sufletesc.
A fost căsătorită timp de 22 de ani cu artistul plastic Constantin Bulat, cu care a împărţit dragostea pentru frumos, dar şi suferinţele pricinuite de naţionalizarea casei lor. Soţul său a fost nevoit să locuiască împreună cu tatăl şi făcea naveta între cele două domicilii. După moartea pictorului, Alice Botez se va muta pe strada Uranus în Bucureşti, până când zona va fi modelată abuziv în vederea construirii Casei Poporului.
Când dimensional lumea era cenzurată vertical, pentru a i se atenua coloana vertebrală, şi orizontal, pentru a nu avea o perspectivă bine ancorată la valorile fundamentale, când tristeţea chiar inadecvată era un motiv de reală filosofie, Alice Botez a dislocat parantezele banalului literar şi a pulverizat adevăratul sens al sinelui.
