eu n-am băut niciodată absint

Angela Baciu– A murit Regina Ana, astăzi nu mai croşetăm pulovere, la ce te gândeşti acum, Nora?

Nora Iuga – Îmi place limbajul tău, Angela, vorbeşti pe limba mea. Eu cred că azi ar trebui să croşetăm pulovăre mai mult ca oricând ca să citim nodurile pe partea nevăzută din vremurile când bunicile împleteau şi aveam regi.

A.B.- Cu cine vorbesc acum? cu Nora A sau Nora B ? cum sunt ele şi cum le pot deosebi?

N.I – Depinde. Vezi şi tu cu care te identifici mai bine, că fiecare suntem când A, când B, când pe față, când pe dos, apropos de împletitul pulovărelor. De asta prea multul bine te poate scoate din sărite şi de omul crud te poţi îndrăgosti iremediabil.

A.B.- Ai ritualuri zilnice? dar atunci când scrii?

N.I – Ritualuri zilnice nu am decât când îmi încep ziua. Cafeaua, gimnastica, salutul soarelui. Degetul meu alunecând în semn de sărut pe fruntea lui Nino…pe urmă nu mai există ritual. Sunt un om care nu mi-am propus niciodată proiecte. Tot ce am realizat în viaţă a venit de la sine. Drumul a avut intenţia şi, culmea, când m-a dus într-un loc neprielnic, şi-a dat seama la timp şi m-a răsplătit cu vârf şi îndesat. Dar, poate că nici nu e aşa. Eu mă mulţumesc cu foarte puţin.

Iar scrisul e permanent pe masa mea… de multe ori şi în patul meu. Mă trezeşte din somn.

A.B.- Ce faci când n-ai inspiraţie? Strigi ? îţi smulgi părul din cap?

N.I – Aiurea. De când trăiesc complet singură, de când a plecat iubirea, inspiraţia s-a mutat definitiv la mine. E o amantă perfectă.

A.B.- Zi-mi o povestioară veselă…sau o amintire nespusă…

N.I – Ieri noapte mi-a venit în bucătărie gângania aia neagră şi mare cât degetul meu de la mână. Mă uitam îngrozită la ea şi ea la mine. Nu puteam s-o calc, fiindcă zgomotul carapacei strivite şi materia aia albicioasă în care-şi ducea plăcerile stropindu-mi linoleumul, mă oripila. Nu pot să ucid, nici măcar un gândac. Ştiu asta de copil. L-am luat cu grijă într-un şerveţel de hârtie mai gros şi între noi parcă s-a stabilit un acord. Nu s-a zbătut. A avut încredere. Şi l-am aruncat pe balcon. L-am salvat. Primul gând care mi-a venit în minte a fost: şi pe mine o să mă scape unul mai mare dacă vine cutremurul.

Vezi, Angela…eu trăiesc după basmele copilăriei.

A.B.- De ce îţi place să te plimbi în cimitirul Bellu?

N.I – (râde) Îmi place Bellu pentru că anii nu te duc înainte, te duc înapoi. Acolo merg cu bunica în vizită la Doamna cu Umbrela şi la Iulia Hasdeu…şi, culmea, parcă ne-am mutat toate la Paris, la Pere Lachaise.

(Nora Iuga și Angela Baciu în Centrul Vechi din București)

A.B.- Ai împlinit 85 de ani, ai publicat nenumărate cărţi de poezie, proză, traduceri, jurnal, ce scrii acum?

N.I – Bravo! Păi, ce întrebare e asta?! Nu scriem noi împreună un “poem dramatic”? (un dialog absurd între A + N ?)

A.B.- Memoria îţi joacă feste? ce n-ai uitat până astăzi?

N.I – N-am să uit niciodată cum e când iubeşti. Dacă iau ceva cu mine dincolo, e darul îndrăgostirii.

A.B.- Pe masa ta de scris se află binoclul bunicului, un glob auriu de sticlă şi un scaun de lemn cu trei picioare.

N.I – N-au nicio semnificaţie raţională, dar pentru mine fac împreună un poem vizual.

A.B.- Descrie gustul de absint şi citeşte un poem…

N.I – Erich Maria Remarque ( dr. Ravic) spunea în “Arcul de Triumf” că absintul e cea mai “ordinară” băutură. Eu n-am băut niciodată absint, deşi am iubit băutorii de absint… şi poemul la “Römischer Kaiser” văd un domn înalt…

(foto din arhiva personală)