Odilia Roşianu 
Subiectul este clar: mă voi referi la o Românie care se ghidează după „trebuie” doar atunci când regulile sunt în aceeaşi tonalitate cu modul de gândire al secolelor trecute, mai ales referitor la femei.
Deşi se bănuieşte trigger-ul textului meu, o voi lua mai pe departe, tocmai pentru a demonstra că nu e vorba numai de oameni needucaţi, de persoane care nu ştiu să gândească „proaspăt” şi nealterat şi rostesc sau gândesc ceea ce se spune în titlu, ci de persoane care aparţin tuturor mediilor sociale şi culturale.
Cu ceva timp în urmă, am avut nişte întâlniri care vizau dezvoltarea mea personală. Trecând peste faptul că am considerat că, într-o proporţie foarte mare, am dat banii degeaba pe aşa ceva, mi s-a oferit ocazia să constat opiniile extrem de rigide ale unei doamne care, teoretic, cel puţin, ar trebui să deschidă mintea cursanţilor ei. Ca să fiu la subiect, voi aminti aici opinia dânsei despre cum „trebuie” să îşi schimbe îmbrăcămintea, culoarea părului etc. o femeie de peste 50 de ani.
Citez: „Indiferent cum arată, după ce a împlinit 50 de ani, o femeie nu mai trebuie (s.m.) să poarte fuste sau rochii mai sus de genunchi, nici lucruri prea strâmte sau prea provocatoare. (n.m.: nu a definit provocatoare). Aşa cum nici nu ar trebui să se mai vopsească dacă îi albeşte părul, deoarece e mai onest să-şi arate vârsta.” După care a urmat, invariabil, ca la fiecare „lege” emisă periodic, dovada: „Eu aşa am făcut.” Iar asta era, dacă se putea spune aşa, SUPRA-legea, deoarece subiectul „eu” al doamnei ce ne tot dezvolta, personal sau nu, era la ordinea clipei, ca o oglindire a perfecţiunii înseşi.
Recapitulez coordonatele dezvoltatoarei: profesor universitar, spre 60 de ani (la acea vreme), lăudată frenetic de toţi care făcuseră cursuri cu ea, autocaracterizată ca având mintea foarte deschisă, ceea ce pot confirma parţial.
Şi atunci să ne mai mirăm că este plin de atacuri la adresa femeilor care nu sunt interesate de ce reguli nescrise „trebuie” să urmeze, cărora nu le pasă de gura lumii, care se simt libere şi pline de elan la orice vârstă, până când moartea îşi va spune cuvântul? Nu, nu ne mai mirăm. Sau eu nu mă mai mir.
Faptul că există bărbaţi care analizează lungimea fustei uneia sau alteia dintre doamnele ce le intră în vizor, cu aşa-zisă politeţe sau cu o bădărănie francă, nu mă surprinde. Ei sunt, vezi Doamne, deţinătorii dintotdeauna ai adevărului despre cum trebuie să arate o femeie şi, mai ales, ce să facă ea pentru a atrage sexul opus. Iar domnişoarele şi doamnele sunt nerăbdătoare să le facă pe plac.
Problema mea este declanşată, ca şi în cazul particular descris mai sus, de femeile care instituie şi propagă reguli dependente de vârstă, de statut social. Mai mult, sunt intrigată de femeile educate, inteligente, cu minte luminată şi putere de convingere, pregătite oricând să arunce cu piatra în suratele lor care nu au lungimea potrivită a poalelor şi nici culoarea naturală a părului albit de griji şi responsabilităţi. Care să fie explicaţia atitudinii acestora?
„Chiar dacă ai picioare frumoase, de la o anumită vârstă şi în anumite ocazii, mai ales la un asemenea nivel, nu mai este cazul să-ți arăți genunchii.” (comentariu pe Facebook, semnat de o femeie educată, la apariţia celor două soţii de preşedinţi, din poza de mai sus)
De ce? Nu se ştie… „Nu mai este cazul”, deoarece aşa „se cade” după o anumită vârstă – cam astea sunt explicaţiile. Am dedus că semnatara nu a fost niciodată într-o ţară străină să vadă femei normale, fără funcţii, de peste 50-60-70 de ani purtând rochii mini; că dânsa mai avea un pic şi se călugărea după ce a împlinit „o anumită vârstă”, după cum s-a exprimat; că domnia-sa crede, ba nu – ştie!, că nicio femeie nu mai are dreptul să-şi arate vreo frumuseţe de la un număr de ani în sus; că toate femeile trebuie să facă precum spune dânsa.
Şi am mai găsit un comentariu semnat tot de o femeie, tot educată: „Felul în care te îmbraci poate indica gradul de cultură. De fapt, aici e durerea. Chiar îl indică. Puteau să vină 1000 de designeri sau cum îi cheamă, eu nu aş fi acceptat această lungime a rochiei. Vizual, aşa, nu dă bine”. Care va să zică, doamnele din fotografiile de mai sus (cele analizate de o Românie întreagă), cele care înainte de a fi soţii de preşedinţi sunt profesoare, au un grad de cultură extrem de scăzut, asemănător lungimii rochiilor purtate, în opinia semnatarei cultivate de pe Facebook. Nici nu se compară cu gradul de cultură al doamnei care suferă de-a dreptul din cauza lipsei de gust a designerilor şi, în general, a tuturor celor care nu fac ce trebuie, adică ce consideră dânsa că „dă” bine.
În primul rând, cred că e vorba de invidie. Dacă tot au ajuns la vârsta aia, femeile să stea în banca lor, să nu mai „concureze”, şi-aşa sunt prea multe care ori aleargă după bărbaţi, în timp ce altele se chinuie să ţină cu dinţii de actualii parteneri. Poate fi o explicaţie care nici măcar nu mai ţine de educaţie, de cultură, ci de instinctul de proprietate, de teama de singurătate, de poziţia în societate etc., toate fiind ameninţate de o doamnă care poartă rochii mai scurte şi nu-şi lasă părul albit să sublinieze anii din cartea de identitate. Dacă ăsta este motivul, invidia pare să fie nemărginită.
Apoi, cauze esenţiale ale respectivei concepţii sunt reprezentate de faptul că fetele au fost dintotdeauna învăţate că trebuie să facă anumite lucruri, de obligativitatea regulilor create exclusiv pentru ele, de ideea că principalul lor scop este măritişul, că trebuie să aibă grijă de soţ, să facă şi să crească moştenitori, copii şi nepoţi, după care să aştepte liniştită să moară sau măcar să se retragă decent când împlinesc o anumită vârstă. Fără alte dorinţe, fără visuri, fără nimic care să nu „dea” bine. Rigiditatea în care s-au dezvoltat, influenţate de părinţi şi bunici, şi-a pus amprenta definitiv, făcându-le să gândească în continuare, în secolul 21, la fel ca acum mulţi, prea mulţi ani.
Chiar şi printre apărători s-au simţit nuanţe ciudate. De exemplu, unii ziceau că ar trebui ca acuzatorii să tacă, având în vedere poziţiile înalte ocupate (vremelnic) de cele două femei în discuţie, acelea de Prime Doamne. Probabil că numai asta conta şi că, într-un caz obişnuit, ei ar fi fost de-acord cu criticile aduse.
Care va să zică, e greu cu emanciparea gândurilor şi a părerilor, indiferent de câte studii ai, de câte cărţi ai citit, de câte filme ai văzut, de numărul persoanelor luminate cu care ai stat de vorbă în viaţa ta. E ceva încrustat adânc în scoarţa ta cerebrală care te face să te exprimi cu atâta siguranţă şi rea voinţă.
Nu contează cât de lung am părul/ Important e cât şi cum gândesc, spuneau versurile unui cântec intitulat sugestiv „Vinovaţii fără vină”. Parafrazând ideea de mai sus, vinovatele fără vină ar trebui să stea liniştite şi să afirme doar Nu contează cât de lungă-i fusta/ Important e cât şi cum gândesc.
Iar încheierea mea va suna extrem de simplu, în contra direcţiei din titlu: Eşti femeie şi ai peste 50 de ani? Fă ce vrei tu şi fii fericită!
