Dana Lizac 
Partea a III-a poate fi citită AICI.
Demonul cu chip de înger: iubirea de sine
Astfel eu, pierdut în noaptea unei vieţi de poezie,
Te-am văzut, femeie stearpă, fără suflet, fără foc
Poetul este un om care aparţine structural lumii vechi şi trăieşte absorbit în universul ei magic. Ca şi Rafael, întâlneşte o femeie care îl impresionează prin frumuseţe – şi are iluzia că norocul i-a scos în cale o fiinţă care aparţine aceleiaşi lumi ca şi el. Dar iubita lui este o femeie modernă, o fiinţă a lumii de jos, de după cădere, lumea în care oamenii s-au înstrăinat de zei, în care armonia şi corespondenţele cu cele de sus s-au pierdut sau mai bine zis s-au uitat. O lume a valorilor relative, paradoxală, oscilantă, instabilă, adesea fără sens, în care frumuseţea fizică nu mai oglindeşte neapărat frumuseţea morală şi intelectuală, ci dimpotrivă, se poate însoţi cu ceaţa cunoaşterii, cu trufia, cu instinctualitatea, cu viciul, cu Răul. În lumea de jos, frumosul care vine „de sus”, de la Dumnezeu, sursa armoniei perfecte, coexistă cu frumosul care vine de la Diavol, cu demonismul fiinţelor destructive care încalcă legea firii şi au ca scop numai afirmarea propriei voinţe şi satisfacţia ego-ului.
O spune Baudelaire, omul lumii moderne, în poemul său Hymne à la Beauté, din volumul Les fleurs du mal. Contradictorie, diabolică, misterioasă, seducătoare, aducătoare de distrugere şi moarte, Înger sau Sirenă, trimisă de Satana sau de Dumnezeu, Frumuseţea lui Baudelaire poartă în acest poem chipul femeii iubite:
Viens-tu du ciel profond ou sors-tu de l’abîme,
O Beauté? ton regard, infernal et divin,
Verse confusément le bienfait et le crime,[…]
Tu contiens dans ton oeil le couchant et l’aurore;[…]
Sors-tu du gouffre noir ou descends-tu des astres?[…]
Tu sèmes au hasard la joie et les désastres…
Iubitul eminescian trăieşte însă absorbit în lumea veche şi aflat în faţa unui chip palid şi frumos crede că frumuseţe fizică exprimă frumuseţea intelectuală şi morală a unei femei care poate să-l înţeleagă şi să-i întoarcă iubirea. Nu ştim dacă doar şi-a închipuit-o în acest fel – sau a închipuit-o, a reprezentat-o (la fel ca Raphael, pe care l-a evocat înainte) într-o operă, într-un un poem: ”…am zvârlit asupra-ţi, crudo, vălul alb de poezie”. În orice caz, a văzut-o ca pe o fiinţă pură, („…paloarei tale raza inocenţei eu i-am dat”), spirituală, sensibilă: „am făcut din ţine-un înger, blând că ziua de magie[1],/ Când în viața pustiită râde-o rază de noroc”. Raza de noroc e un fir de corespondenţă cu lumea „de magie” şi de poezie, cu cercul mare al lumii vechi. La fel ca sculptorul care a cioplit statuia Venerei antice, poetul vede în chipul iubitei şi aude în vocea ei idealul clasic al frumuseţii intelectuale şi muzica perfecţiunii:
Ţi-am dat palidele raze ce-nconjoară cu magie
Fruntea îngerului-geniu, îngerului-ideal,
Din demon făcui o sântă, dintr-un chicot, simfonie,
Din ochirile-ţi murdare, ochiu-aurorei matinal.
La fel ca Rafael, vede în ființa ei idealul curăţeniei sufleteşti, al credinţei şi dăruirii de sine:
Tu îmi pari că o bacantă, ce-a luat cu-nșelăciune
De pe-o frunte de fecioară mirtul verde de martir,
O fecioar-a cărei suflet era sânt ca rugăciunea,
Pe când inima bacantei e spasmodic, lung delir
Iubita lui se dovedeşte însă a fi o anti-Veneră/Auroră şi o anti-Madonă – o femeie modernă, cu toate defectele omului modern. Ce-i reproşează, deci poetul?
Lipsa de vocaţie creatoare şi de spirit, în primul rând („femeie stearpă.. fără foc”); apoi lipsa de luciditate şi de autocontrol („faţă ta pală de o bolnavă beţie”: vinul e o băutură sacră care înseamnă cunoaştere, dar beţia e confuzie de idei şi poate şi de cuvinte, în spiritul diagnosticului maiorescian de mai târziu); expresia degradată, prozaismul, anti-poezia („buza ta învineţită de-al corupţiei muşcat”- căci buza/gura e legată de expresie şi vânătul e culoarea poeziei la Eminescu); instinctualitatea neînfrânată („Tu îmi pari ca o bacantă…”); vulgaritatea (chicotul, ochirile murdare); lipsa de empatie, de afectivitate, de căldură sufletească („Al buzei tale-nghet” … „fără suflet”); egoismul, lipsa de iubire, care merg până la cruzime („inima stearpă, rece şi cu suflet de venin”). Ajungem aici la un punct de nadir: dragostea, liantul cosmic al lumii s-a transformat în lumea de jos în contrariul ei, în ură şi acţiune destructivă: Venus a devenit venin.[2]
Baudelaire, care pendulează în al sau Hymne à la Beauté între termenii unor antiteze asemănătoare, se împacă în finalul poemului cu iubita lui. Pentru el Frumuseţea e o valoare în sine şi e gata să pactizeze şi cu Diavolul dacă în felul acesta poate să-şi procure câteva momente de plăcere estetică.
De Satan ou de Dieu, qu’importe? Ange ou Sirène,
Qu’importe, si tu rends, – fée aux yeux de velours,
Rythme, parfum, lueur, ô mon unique reine!
L’univers moins hideux et les instants moins lourds?
Şi Eminescu va cădea la pace cu „demonul” lui, dar în alt mod. În cazul lui se întâmplă altceva: după acuzaţii atât de grave, iubita lui nu ripostează şi nici nu e indiferentă, ca trufaşa frumuseţe baudelairiană. Izbucneşte în plâns şi se roagă din priviri să fie iertată. „Se întoarce”, la fel cum lumea, creaţia lui Dumnezeu, când ajunge în punctul de nadir nu cade în neant, ci se întoarce către Creatorul ei, resorbită de acesta. În gândirea hermetică, lumea căzută nu e niciodată definitiv damnată. Omul nu e niciodată în mod absolut rupt de Făcătorul lui. Firele de legătură cu acesta nu sunt niciodată definitiv rupte, scânteia divină, aspiraţia către înalt, dorinţa de întoarcere la cele de sus, dorinţa de adevăr, de bine, de frumos, de mântuire, în termeni creştini – sunt sădite în adâncul inimii oricărui muritor. Aşa cum Omul a comis Păcatul Originar şi a fost izgonit din Rai, tot aşa se poate întoarce, pentru că are capacitatea de cunoaştere, de credinţă, de alegere, de „îndreptare”, de înfrânare a ego-ului şi de dominare a instinctualităţii – de elevaţie, de transformare, de reintegrare în armonia divină, în circuitul de creaţie şi autocunoaştere al Zeului.
Schimbarea de atitudine a iubitei basculează şi atitudinea poetului, care se vede deodată pe sine vinovat chiar de păcatele pe care i le imputase. O privise fără iubire, rece, cu cruzime, cu dispreţ, superficial, „nedrept”, fără credinţă în latura ei bună, fără să-i aprecieze calităţile şi capacitatea de transformare:
…C-o privire umedă şi rugătoare
Poţi din nou zdrobi şi frânge apostat-inima mea?
La picioare-ţi cad şi-ţi caut în ochi negri-adânci că marea,
Şi sărut a tale mâne, şi-i întreb de poţi ierta.
Şterge-ţi ochii, nu mai plânge!… A fost crudă-nvinuirea,
A fost crudă şi nedreaptă, fără razim, fără fond …
Plânsul e o metaforă a creaţiei la Eminescu şi aflăm acum că iubita are părul blond, ceea ce arată că nu e lipsită de valenţe creatoare. Poate această fată e şi ea o mică poetesă, cum va fi Veronica mai târziu[3] – poate a scris și ea un poem în imitația și în admirația poetului. Mai aflăm acum că are ochii mari, ceea ce e un semn de inteligență și „negri-adânci ca marea”, ceea ce presupune profunzime în gândire.[4]
Poetului i se păruse că nu e iubit şi rupsese la rândul lui lanţul iubirii, dar căinţa iubitei îi arată că greşise. În acelaşi timp, nu se ştie dacă această revenire a ei la bune sentimente e definitivă. Înţelegem că asemenea episoade au mai avut loc şi în trecut. („Poţi din nou zdrobi şi frânge apostat-inima mea?”). Omul comun este instabil, oscilează permanent între instinctualitate şi spiritualitate, între sufletul care îl trage în sus şi cel care îl trage în jos, între vointa de afirmarea propriului ego şi dorinţa de a se integra în ordinea firească a vieţii.
Dar orice moment de creaţie sau de aspiraţie spre înalt, de uitare de sine în iubirea către celălalt – este sfânt. În aceste momente, de dragoste împărtăşită, omul se integrează în şuvoiul iubirii cosmice. Chiar dacă e o fiinţă a lumii de jos (un „demon”), iubita care „se întoarce” de pe cărările orgoliului şi întoarce dragostea iubitului ei (om al „cercului mare”), care încearcă să-l înţeleagă sau scrie un poem în admiraţia lui, e „sfânta prin iubire”: în oricare astfel de clipă de graţie are şansa de a se descătuşa, de a se înălţa, de a trece definitiv într-o sferă de existenţa superioară, de a paşi „în cercul mare”, de a se „întoarce” în lumea magică în care toate lucrurile au sens, în lumea poeziei.
Întreg parcursul poemului urmează acest traseu în buclă. Începutul evocă o lume străveche, vieţuind în înfrăţire cu natura, pe un tărâm al originilor; apoi urcă la idealul clasic al antichităţii, în cerurile universalului; coboară din nou în lumea de mijloc a idealului creştin, (lume care în manifestare se suprapune ca un nou strat peste zona centrală şi peste lumea arhaică)[5]; coboară şi mai jos, în lumea modernă, profană, a fiinţelor instinctuale, care au uitat de zei, a individualităţilor în conflict şi a „luptei pentru existenţă”, a prezentului – şi se întoarce, se „îndreaptă” spre a relua drumul ascendent al aspiraţiilor omului către lumea de sus. Venere şi Madonă prefigurează în plan existenţial relaţia lui Eminescu cu Veronica şi cu alte iubite care vor fi făpturi ale lumii moderne, ale oraşului şi ale saloanelor. În plan poetic, această relaţie va ilustra relaţia poetului cu receptorii lui în lumea de jos: poetul hermetic, care vine „de sus”, şi dă glas adevărurilor eterne e prea adesea neînţeles şi pus pe acelaşi plan cu poeţii lumii de jos, care îşi drapează părerile în figuri de stil şi caută succesul în rândurile „damelor” şi ale „canaliei de pe uliţi”.
În acelaşi timp, tot în plan poetic, relaţia poetului cu iubita lui traduce şi relaţia lui cu Limba Română sub toate chipurile ei. Limba care îi este Mumă, iubită şi mormânt, cea care în cer şi în eternitate e limbaj universal, Logos, logică, geometrie, armonie perfectă, muzică pură – iar pe pământ şi în prezent e vorbirea degradată a omului de rând – vorbirea cu care poetul se va lupta până la ultima picătură de sânge şi în care îşi va scrie poemele.
Limba e şi iubita serafică şi femeia de pe stradă. Dar e şi Zeiţa cea mare, mai presus de poeţi, care îi iubeşte pe toţi şi în același timp îl iubeşte pe fiecare în parte, mai mult sau mai puţin, un mai lung sau mai scurt răgaz, denumit de Eminescu „norocul” (perioada creatoare) – pentru a-l părăsi şi a se da altuia şi altora. Poate nu întâmplător femeia care i-a servit lui Praxitel ca model pentru Venus din Cnidus, cea mai celebră statuie a antichității, care a întruchipat frumuseţea lumii în marmură de Paros – a fost o femeie pe care legenda spune că Praxitel ar fi iubit-o, numită Phrynne. Nu lipsită de faimă ea însăşi, a fost una dintre cele mai vestite curtezane ale lumii vechi. Privită de contemporani, din cauza frumuseţii ei, cu o teamă superstițioasă, ca „profetesă şi preoteasă a Aphroditei”, se despletea şi intra goală în mare la serbările Eleusine şi cele ale zeului Poseidon. Aşa, zice legenda, i-ar fi inspirat şi lui Apelles vestitul său tablou Aphrodita Anadyomene, astăzi pierdut.
Dindărătul tuturor acestor reprezentări, poeme, statui, tablouri, zâmbeşte enigmatic zeul tutelar al poetului, Hermes, cel de trei ori mare, în ipostaza sa de Eros: principiu cosmic al Iubirii în lumea de sus, iubire de celălalt şi de Dumnezeu în lumea de mijloc, iubire de sine în lumea de jos – Iubirea, care neîncetat se degradează pe drumurile coborâtoare, care duc în lume şi se sublimează pe drumurile de întoarcere, care urcă în cer.
(text publicat în Caiete Critice nr. 9 și 10/ 2016)
[1] „Ziua de magie” se referă, probabil, la ziua fastă pentru începerea unui ritual de magie albă (care opera, ca orice tip de magie, prin analogii): dacă era vorba de iubire – vineri; dacă era vorba de învingerea unui dușman sau depășirea unui obstacol – marți, dacă era vorba despre un contract, o înțelegere, un schimb – miercuri; ș.a.m.d.
[2] Etimologic, cuvântul venin este legat de numele zeiței Venus prin rădăcina comună *wen (care înseamnă a dori). În latină venenum înseamnă medicament dar și farmec, seducție. De aici, un sens inițial de filtru de dragoste care s-a degradat până la venin.
[3] Mai degrabă decât a considera că iubita ideală e o proiecție a Veronicăi în poezia eminesciană, putem să credem că Veronica a aprins imaginația și sentimentele poetului pentru potrivirea ei cu datele unui model ideal. Chiar și numele, care include silaba VER, se potrivește de minune.
[4] Portretul este simbolic, la fel ca portretul ciobanului mioritic, cel cu părul negru și mustața blondă
[5] Această suprapunere este dezvoltată în poemul Strigoii
