Daniel Cristea-EnacheDaniel Cristea-Enache
15.01.2016

Eminescu şi poezia de azi

Observăm două tipuri de alunecare în extremă şi două restanţe ale spiritului critic în raportarea, „de vreo două ori pe an”, la Eminescu.
Prima este larg răspîndită, aproape încetăţenită şi ţine de muzeificarea şi mumificarea lui Eminescu. Poetul este scos cu totul din epoca sa şi din propriile determinări biografice, pentru a fi urcat pe un soclu şi idolatrizat. Iar idolatria merge, nu rareori, împreună cu „expunerea” unei conspiraţii universale, iudeomasonice, care l-ar fi fărîmat pe Eminescu al nostru şi în care agentul răului este Maiorescu. Asemenea basme, de rromâni verzi neduşi la şcoală la timpul cuvenit, sînt corolarul anecdotic şi el însuşi în curs de mitologizare al unei viziuni de muzeificare ce ar putea fi rezumată astfel. Pentru mumificatorii lui Eminescu, important nu este ce a făcut Eminescu, ce a scris el, ce a gîndit; ci, anume, ce pot face ei din marele poet, cum îl pot folosi, în ce direcţie îl pot utiliza. Eminescu este instrumentalizat şi pierdut în ritualul unei adoraţii, de fapt, autocentrate. Împreună, poetul utilizat şi utilizatorul ritualic vor străbate veacurile, împotriva şi în pofida conspiraţiei universale.
Cealaltă alunecare, justificată iniţial prin prima, ţine de actualizarea ironică şi de raportarea iconoclastă la poetul muzeificat. În punctul de plecare, iconoclastia e mai justificată şi mai inteligentă decît idolatria, însă traiectoria ei variază după un contur individual. Dacă idolatria este colectivă, iconoclastia e pe cont propriu; un trib de iconoclaşti ar fi contradictio in adjecto. Iată motivul pentru care demitizarea imaginii Poetului Naţional nu poate fi evaluată categorial, ci în funcţie de contribuţiile, extrem de diferite, din aria ei. Voi diferenţia, deci, între o demitizare sclipitoare, argumentativă şi relativistă, de tipul celei făcute de tînărul Eugen Ionescu în Nu, cu demontarea poeziei argheziene, şi o demitizare vulgarizatoare, non-argumentativă şi cu absolutizarea propriilor judecăţi. Se observă că despre Eminescu demitizatorul amator poate spune orice şi oricum; în schimb, ironiile pe marginea contribuţiei sale îl fac să devină palid şi să se „apere” cu nervozitate. Poetul astfel demitizat îl împovărează pe demitizatorul improvizat, care pare că nu se mai poate descătuşa şi desprinde.
Dacă introducem în ecuaţie spiritul critic, importanţa unui scriitor poate fi cuantificată după o serie de elemente, între care receptarea şi intrarea în conştiinţa publică sînt printre cele mai importante. La fel de importantă este însă, pentru mine, raportarea artistică a altor scriitori la o operă care i-a precedat. Ea este diferită de exerciţiul critic şi chiar de actul cultural şi educaţional prin care îl frecventăm pe Eminescu. Un poet român contemporan care simte nevoia să se raporteze, în poezia lui, la versuri eminesciene nu o face din obligaţie şcolară, nici dintr-un demers largcultural. O face din interiorul artei proprii şi prin prisma unei gîndiri producătoare şi a unei viziuni poetice diferite de ale lui Eminescu.
Altfel spus, fără a fi un epigon, fără a eminescianiza în felul lui Vlahuţă, un poet român contemporan resimte ca imperioasă introducerea lui Eminescu în propria lirică; iar această revizitare creatoare şi creativă a operei lui Eminescu spune mai mult despre ponderea poeziei revizitate decît omagiile calpe şi epigonismul. Cu cît un poet de azi este mai diferit de Eminescu, cu atît întîlnirea dintre poeticile şi formulele discursive ale celor doi (clasicul şi contemporanul) este mai frumoasă şi mai în profunzime. Şi cu cît acest tip de întîlnire se repetă, de la un poet de azi la altul, cu atît importanţa nu istorică, ci de actualitate a poeziei eminesciene se degajă. Nu mă refer la o actualitate de tematică ori la una de problematică, ci la una de conştiinţă poetică, de limbaj artistic, de structură lirică.
Nu altceva făcea Eminescu în nişte versuri de tinereţe, mai naive, dar atît de definitorii pentru gîndirea sa asupra poeziei. Două strofe din Epigonii o expun: „Iară noi? noi, epigonii?… Simţiri reci, harfe zdrobite,/ Mici de zile, mari de patimi, inimi bătrîne, urîte,/ Măşti rîzînde, puse bine pe-un caracter inimic;/ Dumnezeul nostru: umbră, patria noastră: o frază;/ În noi totul e spoială, totu-i lustru fără bază;/ Voi credeaţi în scrisul vostru, noi nu credem în nimic!// Şi de-aceea spusa voastră era sîntă şi frumoasă,/ Căci de minţi era gîndită, căci din inimi era scoasă,/ Inimi mari, tinere încă, deşi voi sînteţi bătrîni./ S-a întors maşina lumii, cu voi viitorul trece;/ Noi sîntem iarăşi trecutul, fără inimi, trist şi rece;/ Noi în noi n-avem nimica, totu-i calp, totu-i străin!”.
Dacă Eminescu se raporta la predecesori mai modeşti sublicitîndu-se voit ca reprezentant al epigonilor, Ion Mureşan face meta-metapoezie şi intertext de gradul doi în Din vorbă în vorbă. Poemul, din cartea Alcool, pune în scenă nu doar personajele lui Mureşan, ci şi… modulaţii eminesciene din Epigonii. „Spoiala” ce le repugna lui Eminescu şi Maiorescu, lustrul „fără bază”, calpul atitudinii emfatice sînt convertite de Mureşan, într-un prozaism voit şi pitoresc al înscenării, într-o ştergere completă a conturului celui care priveşte, cîntăreşte şi judecă. Epigonii lui Mureşan sînt atît de admirativi, încît ei nici nu mai apar ca element uman de contrast. Epigonii sîntem noi şi atît – e suficient. Ei trebuie văzuţi: „Noi, cei care i-am cunoscut, noi ce le datorăm?/ Noi, cei care i-am cunoscut, le datorăm o lacrimă amară./ Căci zi de zi au intrat în cîrciuma noastră:/ «Un aperitiv ‘Tismana’», zicea el, iar ea, imediat apoi/ (suflînd peste lentilele groase, ochelari de miop, şi ştergîndu-le cu poala rochiei)/ «şi un lichior ‘Primula’, unul mic»./ Băutura roşie lîngă băutura verde şi picior lîngă picior şi/ priviri fugare spre pădurea arămie şi vorbe, vorbe, vorbe,/ pînă la ora cînd ieşeau copiii de la şcoală.// Dar noi, cei care nu i-am cunoscut, noi ce le datorăm?/ Noi, cei care nu i-am cunoscut, le datorăm o lacrimă amară./ Aşa cum plîngem auzind din pereţi voci dragi explicîndu-ne viaţa./ Căci ei au avut răbdare şi mult au explicat./ Şi fără să spună nimic important, au fost mereu bine înţeleşi”.
În Rezervaţia de îngeri, Emil Brumaru selectează altceva din aria poeziei eminesciene, şi anume lirica erotică. Perechea de o inocentă neruşinare, ferită de gura lumii de către o natură edenică, tolerantă şi ocrotitoare, apare la Brumaru într-o traversare echivalentă cu totala eliberare. Erotica nu mai e însă romantică şi nu mai înseamnă topirea corporalităţii într-un continuum sufletesc. Dimpotrivă, corporalitatea e esenţială, în acord cu poetica lui Brumaru, astfel că fragmentele de decor eminescian („păduri cu izvoare”, „vechi văgăuni”) şi chiar otrava specifică („dulcea otravă”) nu modifică reprezentarea poetului de azi. Ne ţineam de mînă mergeam arată un Brumaru la nivelul de vîrf al artei sale, „negociat” aici simbolic şi vizual cu erotica eminesciană: „Ne ţineam de mînă mergeam/ Prin locuri atît de ciudate/ Tu spuneai că e-n rai eu spuneam/ Că raiul e mult mai departe// Acum e doar cîmpul şi-n zori/ Verzui şi subţiri ierburi nalte/ Rîzînd le certai uneori/ Şi blînd pîn’ la sîni să nu-ţi salte// Ci numai lin palma-mi primeai/ Să-i mîngîie fără sfială/ Mergeam şi mergeam tu erai/ Alături de mine şi goală// Căci orice veşmînt e-un păcat/ Greoi cînd iubeşti şi-o ruşine/ Şi îngeri cu nimbul lor lat/ Tăcuţi te-nveleau în lumine// Să fim mai aproape de cer/ Treceam prin păduri cu izvoare/ Prin vechi văgăuni cu mister/ Din tufe rupeai cîte-o floare// Sau cîte-o ciupercă-n venin/ Umflată şi-avînd pălărie/ De fetru şi-apoi cu suspin/ Vroiai să mi-o dărui chiar mie// Căci dulcea otravă-mi plăcea/ S-o iau fiind alături de tine/ Şi-atunci oh atunci de abia/ Simţeai că îţi este ruşine// Şi-n grabă un crin îţi trăgeai/ Pe trup sau un fluture mare/ Pitindu-ţi cu chiu şi cu vai/ Prelungile albe picioare// În roua sfărmată în preajmă/ Paingilor pînzelor moi/ Furai să te-acoperi cu caznă/ Şi iarăşi plecam amîndoi// De mîini ne ţineam şi mergeam/ Prin locuri atît de ciudate/ Tu spuneai că-i în rai eu spuneam/ Că raiul e mult mai departe…“.
Raportarea la Epigonii a lui Ion Mureşan şi la erotica eminesciană a lui Emil Brumaru va fi completată, în „tripticul” ales, de cea a lui Mircea Cărtărescu la integralitatea poeziei lui Eminescu. Eminescu este prima „statuă” din cele descrise în Levantul, primul „dîn cei şapte corifei”: „Să deschide-o poartă largă în o gleznă a Fecioarii./ Manoil condus de nimfă străbătură sale varii/ Pînajunseră într-una naltă, spartă-n diamant./ E o sîngură statuă pe un pedestal gigant./ Zeci şi zeci de stînjeni are de la talpe pînă-n frunte,/ Peplu-i strînge cu o mînă creţii cutelor mărunte./ Este primul dîn cei şapte corifei, şi cel mai tiner,/ Cel mai nobil dîn amanţii muselor şi zînei Vineri./ Oh, grăieşte-ne, statuă cu ochi negri şi cuminţi!/ Prinse viaţă-al poesiei şi al nopţei dulce prinţ”.
Urmează, în acest fragment din Cîntul al şaptelea, nu mai puţin de unsprezece strofe de parafrază postmodernă a lirismului eminescian. O voi cita pe ultima, pentru a vedea apoi revenirea la trunchiul „epopeic”: „Să zac sub apele pustii,/ Închis pe veci în raclă,/ Vegheat de-o stea ce-o răsări/ Pe boltă, ca o faclă.” După delimitarea printr-un rînd alb, revenirea la corpusul Levantului se face: „Fabulosul înger tace şi devine piatră iarăş. – Să-l lăsăm închis în visu-i pre al codrilor tovarăş”.
Să devii personaj în cartea unui mare poet: iată ceva ce puţini autori români merită şi, probabil, nimeni mai mult decît Eminescu.

(Conferinţă susţinută la Biblioteca Judeţeană „Ion Heliade Rădulescu” din Târgovişte, 2015)